Cînd Diderot pune în gura nepotului lui Rameau evocarea epiciclului lui Mercur („Cocoață-te dumneata pe epiciclul lui Mercur și deacolo, dacă îți convine, imită-l pe Réaumur...”), el face directă trimitere la un fragment dintr-un eseu de Montaigne.
Iată-l: „Îmi pare că mama cea mai hrănitoare a celor mai înșelătoare păreri, și ale insului și ale obștei, este părerea prea bună pe care o are omul despre sine. Acei inși care se cocoață călare pe epiciclul lui Mercur, care văd atît de departe în ceruri, mă fac să scrîșnesc din dinți; căci în cercetarea pe care eu o fac, a cărei căutare este omul, găsim o atît de nesfîrșită felurime de judecăți, un atît de adînc labirint de încurcături, unele peste altele, atîta deosebire și nestatornicie în însăși școala înțelepciunii, încît puteți gîndi că oamenii aceia nu s-au dumirit în cunoștința lor despre ei înșiși și de însăși starea lor, care se află fără încetare în fața ochilor lor; apoi ei nu știu cum de se clintește ceea ce de ei este clintit, nici cum să ne zugrăvească și să ne lămurească pîrghiile pe care ei înșiși le țin în mîini și le mînuie...” Fragmentul face parte din cel de-al șaptesprezecelea eseu al celei de-a doua Cărți din „Eseurile” lui Montaigne; un eseu despre trufie, pe care vi-l recomand călduros, fie dacă sînteți atît de trufaș pe cît sîntem în general noi toți, fie dacă sînteți chiar și mai trufaș decît cei mai mulți dintre oameni - adică, într- atît de trufaș încît să credeți despre dumneavoastră că sînteți lipsit de trufie.
În astronomia antichității orientale, precum și în cea ptolemeică, planeta Mercur se bucura de o prețuire și de o atenție specială. Numele ei vine direct de la zeul roman mesager. Mercur era privită astfel pentru că, dintre toate planetele sistemului solar, ea vine cel mai des în conjuncție cu toate celelalte planete, indiferent de cît de depărtate sau de cît de apropiate sînt acestea. Mercur le vizitează, pe toate, foarte des, „comunică” cu ele, le vede din diverse, privilegiate, unghiuri. De aceea, a te plasa în epiciclul lui Mercur însemna a ocupa o poziție cu totul privilegiată pentru a putea privi întregul, ansamblul, mașinăria cosmică toată. Să te cocoți călare pe epiciclul lui Marte, însă, pare mai degrabă o pretenție fără posibilitate de înfăpturire reală. Indiferent dacă cei care pretind că-l călăresc cred sau nu cred că ceea ce simt sub șezut este chiar epiciclul lui Marte, este de știut că acel punct nu admite nici cocoțare și, cu atît mai puțin, călărire.
Cîteva rînduri mai sus, v-am recomandat să-l citiți pe Montaigne - să citiți anume acest eseu despre trufie, dar și altele. Veți întreba, poate, la ce vă folosește în viața de zi cu zi o asemenea lectură? Păi, în primul rînd, vă folosește să nu acordați încredere oricui pretinde că are privilegiul de a sta chiar în punctul de unde vede și de unde știe totul. România e plină de ei. Și nu sînt doar flecarii specifici oricărei comunități omenești, sînt ziariști, politicieni, oameni de vază. În al doilea rînd, vă folosește pentru a vă lecui dumneavoastră înșivă de trufia cunoașterii. Chiar dacă vi se pare că știți totul, că e clar ca lumina zilei, că stăpîniți informațional „cîmpul tactic”, nu vă comportați ca și cum știți - sigur că puteți știi mai multe decît alții, dar epiciclul lui Mercur tot nu-l puteți călări. Astfel, asemenea lectură vă însănătoșește mai mult decît credeți. Așa că, nu pregetați, puneți mîna la Montaigne!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
