Fără să vrem, uneori, suntem toți sclavii valului. Realitatea înconjurătoare nu mai este de mult timp o mare pe care o privești de pe dig, făcând un pas înapoi când stropii se apropie prea mult de pantofii tăi. Tehnica de tot felul te face să vrei să intri în apă, ai impresia că, adăpostit în spatele ecranelor și tastelor, rămâi uscat chiar și în mijlocul celui mai mare val.

Filmul ăsta care a marcat weekendul de Crăciun în toată Europa asta îți și arată: că rămâi uscat până când apa te va acoperi cu totul și valul pe care îl examinai HD și îl disecai în fraze docte și emoticoane atent alese pe rețele te târăște în larg.

Simpla campanie de promovare, prin influenceri pe rețele de socializare care doar îți gâdilau curiozitatea, au lansat filmul Don’t Look Up cum nu cred că a mai reușit altul. A fost, din punctul ăsta de vedere un succes comercial perfect.

Am căzut și eu în plasa reclamei colegilor de bulă, desi, recunosc, mai mult m-au făcut să iau telecomanda cei care decretau superior că nu se coboară să vadă un film la care se uită toată lumea.

L-am văzut și m-am trezit spunând ”Ia te uită, am avut dreptate când am spus că…!” Am repetat asta până la sfârșit, când brontorocul ne-a scăpat, ce-i drept 243.000 de ani prea târziu de nesuferita președintă a Americii.

Apoi am citit pe FB ce au mai scris colegii de bulă. Surprins, am văzut că toți spuneau ”Am avut dreptate!”

Precum membrii unui cor repetau același refren și cei care și-au făcut un zeu din medici și sfaturile lor din ultimii ani și cei care acuză multinaționalele că storc fiecare bănuț din spaima de moarte a oamenilor. Se felicitau pentru intuiție și fler și cei care acum câteva luni se dădeau de ceasul morții că mor ursuleții koala și cei care par că s-ar arunca în sulițe pentru a ajunge în raiul lui Zamolxes.

Primul impuls a fost, normal, ca pe jumătate dintre ei să-i ciufulesc  virtual pentru că NU aveau dreptate, adevărul era de partea MEA!

Apoi am revăzut cu ochii minții câteva secvențe și am scris pe Facebook: ”Am văzut zilele astea un film în care fiecare găsește exact ce dorește. Asta înseamnă că este produsul comercial ideal, se potrivește oricui. E de ajuns sa privești în sus și ecranul îți revarsă argumente pentru teoriile în care deja credeai și pentru care te luptai de ceva timp în taste și memeuri cu adversari virtuali. Asta e valabil pentru fiecare tabără din lumea asta divizată. Ai impresia că acolo, pe ecran, e adevărul, dar acolo nu sunt decât banii tăi de abonament. Și timpul tău.”

De ce mi-am scris părerea pe Facebook? V-am spus, nu poți privi la nesfârșit marea de pe dig!

Mi-am dat seama că filmul este un produs perfect, ca deodorantul unisex când nu mai ai loc în bagaj de două spray-uri, ca aripioarele medium-spicy când ești la masă cu toată familia, ca plasturele care oblojește și bătătura infanteristului și rana duduii care poartă prima oară un pantof cu toc uriaș.

Crezi că Trump a fost de rahat, filmul te aprobă tacit. Dimpotrivă, vrei să arăți ce dramă ar fi dacă ar fi la Casa Albă un președinte sclav al corporațiilor conduse de playboys pozitivi-eco-egalitariști-empatici, scenaristul s-a gândit și la tine și își dă un semn că e lângă tine.

Crezi că lumea va fi distrusă de copiii de pe Tik Tok, ai argumentul în film. Crezi că habotnicii se pun în calea științei, ai exact secvențele care îți vor fi pe plac.

Filmul e un produs perfect, toată lumea crede că are nevoie de el, îl ia din raftul cu seriale cu regine britanice mulatre și cowboys dezinteresați de Susana și îl consumă cu un zâmbet de satisfacție. Cred că asta e singura dorință a autorilor, ca și a celui care vinde deodorante unisex sau a celui care înjumătățește porția de jalapeno când vede că băieții au venit la cârciumă însoțiți de neveste.

Concluzia: e un film și atât. Două ore și jumătate de entertaiment. Care trec, fără să lase alte urme în afara unui status pe wall.

Legat de brontoroci, dacă nu se face și un joc sau un serial cu supraviețuitorii impactului, nimeni nu își va mai aminti peste o lună cine sunt ei și cu ce se hrănesc.