Brazilia trăieşte în, prin şi pentru spectacol. Ajungînd acolo, întelegi de ce carnavalul din Rio este emblematic pentru cultura braziliană.
Şoferii de autobuz conduc spectaculos de repede, femeile şi bărbaţii sunt spectaculos de fierbinţi, vegetaţia îşi celebrază viaţa în culori intense, la chef oamenii nu rezistă să nu “facă spectacol” (sensul peiorativ aparţine altei culturi decât cea latino-americană.
Viaţa e un carnaval, şi particpanţii îl savurează pe toată scala lui de vibraţii cromatice. Din observaţiile-mi subiective şi incomplete, brazilienii, când nu au ce face, cântă. Îşi confecţionează rapid un instument de percuţie, dintr-un lighean, o cutie goală de vopsea, un tomberon, un castron, ce vreţi dumneavoastră, şi lasă ritmul sa le curgă prin mâini.
30 de ore cu autobuzul de la Rio de Janiero la Salvador do Bahia
Sărăcie, după stadardele occidentale, există cu prisosinţă în Sudamerica. Însă nu poţi să nu te întrebi, văzând pretutindeni în jur zâmbete şi oameni bucuroşi de te miri ce, nu poţi să nu te întrebi, filosofic, ce-o fi de fapt bogăţia, şi parcă nu mai eşti aşa de sigur, amintindu-ţi vreun oraş est-european cu hoteluri de 5 stele, trist şi gri, că bogăţia stă în modelul cel mai nou de telefon mobil, autoturism sau un cont în bancă, pentru care trebuie să slugăreşti zi de zi, cu capul plin de probleme şi sufletul amânat mereu pe un mîine intangibil.
Mă cheamă Amazonul, şi nu îi rezist. Aşa că într-o zi, încă nerestabilită complet după o trataţie cu macoña în camera “hostessei” hostelului, pornesc spre nord în autobuzul Rio-Salvador, gândindu-mă că o să am timp suficient să dorm 22 de ore, cât aflu că va dura drumul. În realitate, vor fi 30 de ore.
Drumul mă costă 100 de dolari, preţ la care nu prea poţi să te tocmeşti întrucât nu există decât categoria de autobuze lux şi super lux. Şi sistemul de cumpărare a biletelor e cam occidentlizat,: vânzarea se face numai din calculator şi, dacă pică serverul, adio bilete, nu le poţi nicicum cumpăra de la şofer.
Înainte de a-ţi ocupa locul în autocar, e musai să completezi o hârtie cu date personale, iar dacă eşti turist, să arăţi paşaportul. Altă hârtie, pentru bagaj. Totuşi, şoferii fercheşi, la costum şi cravată, par mândri de aceste cuceriri ale tehnicii birocratice.
Noaptea, staţionăm în mijlocul lui Nicăieri pînă se eliberează drumul peste care ploaia din ultimele zile dimpreună cu solul plictisit de-atâta apă hotărăsc că e momentul să prăvale nişte copaci, pietre şi pământ. A doua zi, avem timp să ne documentăm temeinic despre producţia de bere braziliană la bodega dintr-un sat, unde autobuzul opreşte în coloană, pentru că traficul e blocat de un grup de protestatari care au dat foc la cauciucuri de-a latul şoselei susţinând că nimeni nu trece până nu apare cineva de la Guvern să îi asculte. Cum pare că Nimeni nici nu ţine morţiş să treacă, şoferii ies din maşini şi îşi mai întind oasele. Autoturisme nu prea sunt, mai mult tiruri, camioane şi autobuze.
Pet-ul cârciumii unde aşteptăm e un colibri. Nu stă la mângâiat, de fapt nu stă o clipă. Mă amuz gândindu-mă cât de lentă în mişcări mă vede el pe mine.
Ajungem la Salvador cu o întârziere de 7-8 ore, la care mă răţoiesc doar aşa de formă, pînă mi se scutură europenismele de pe mine.
Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro,
povestea fascinantă a Lianei Oprea.
Citiţi şi:
1. O româncă prin jungla amazoniană
2. Rio de Janeiro, nimic periculos
Recomandările noastre
