Licoarea care i-a răcorit pe români de-a lungul secolelor, pentru un preţ de nimic, a devenit o specialitate tot mai rară şi mai scumpă. Au existat vremuri în care braga se cumpăra de pe toate drumurile, de parcă ar fi izvorât din pământ.

Au băut-o turcii, a băut-o şi Caragiale, şi toţi cei cărora le-a fost dat să audă în zilele caniculare „Braaagă reeece aveeem!“. Pe atunci, dacă găseai ceva la preţ de chilipir, ziceai că a fost „ieftin ca braga“. Prin anii ’70 şi ’80, la cofetăria „Trandafirul“ din Galaţi se vindeau şi 200 de litri de bragă pe zi, din mai până în octombrie.

Anii 2000 anunţă dispariţia unei lumi, cu tot cu delicatesele şi trufandalele ei. Paradoxal, deşi e o băutură care se face bună de aruncat în două zile, braga încă rezistă. Ultimii bragagii, la Galaţi

Dacă ar fi să ţinem cont de părerile domnului Gabriel Cătălin Pauliuc, aflat în situaţia de a fi împlinit deja 40 de ani şi de a fi emigrat „pe jumătate“ în Italia, la Roma, am afla două lucruri: unu, că nu oricine poate să prepare bragă, şi doi, că, de îndată ce pui piciorul în oraşul Galaţi, simţi „pur şi simplu“ cum din unii oameni se revarsă necontenit ceva straniu: „Ceva ca o răutate“ ar fi cele mai potrivite cuvinte ale sale.

De-a lungul timpului, pesemne aceleaşi resentimente i-au încercat, faţă de meseria lor aparent măruntă, pe toţi bragagii din judeţ. Numai cine nu a gustat din băutura dulceagă, de o culoare indescriptibilă - în faţa căreia ai revelaţia unei anumite eleganţe nebănuite a culorii maro -, nu ştie câtă savoare, câtă istorie şi cât chin se ascund dincolo de tejghea. Vremurile l-au răzbunat însă, cumva, şi pe Gabriel Cătălin Pauliuc.

Cazanul imens de fontă, care i-a marcat copilăria, mai există şi acum, iar reţeta de preparare a băuturii, care se vindea doar dacă era rece ca un sărut de adio, a rămas neschimbată. Mama lui, o femeie din cale afară de aprigă - „avea nişte mâini atât de bătătorite de muncă, încât îi era ruşine să dea mâna la pupat“ - , pe care lumea o ţine minte însă cu drag şi o pomeneşte des, l-a învăţat un meşteşug din care nu se îmbogăţeşte, dar din care ar putea să devină aproape celebru. Acum, el este singurul producător şi distribuitor de bragă cu licenţă din judeţ şi nu are la cunoştinţă să mai fi rămas vreun concurent în ţară. De la ICSAP moştenire

„Braga trebuie să fie un pic înăsprită, să pişte. E bună azi, dar e şi mai bună mâine“, hotărăşte cofetarul George Zmeu, 66 de ani, care de când se ştie a băut bragă, fără să permită ca alte băuturi să-şi facă loc în gusturile lui. Pentru un pahar cu bragă făcută ca la carte, îşi aduce aminte că era în stare să străbată kilometri întregi, pe bicicletă, sub soarele dogoritor al verilor de altădată, până la Brăila, pe când era copil.

Acum, Galaţiul a rămas singurul oraş în care se mai vinde această băutură, în virtutea nu atât a unei tradiţii păstrate cu limbă de moarte, cât a oamenilor care se întorc în trecut - unde totul este de trei ori mai frumos decât prezentul - de îndată ce duc paharul la gură. În 1975, George Zmeu avea să ia în grija sa laboratorul de bragă al ICSAP-ului (Întreprinderea Comercială de Stat şi Alimentaţie Publică), unde se preparau mii de litri din această răcoritoare, într-o epocă în care nimeni nu gustase sau măcar văzuse frişcă sintetică, să zicem.

Meşteşugul l-au învăţat şi el, şi doamna Vali, mama asociatului său de acum în afacerea cu bragă, de la evreul Bal Solomon. Erau vremurile în care bragageriile cu plăcinte şi covrigi se insinuau încet, dar statornic, în conştiinţa oamenilor, din rândul cărora mai poţi şi acum să auzi suspine nostalgice. „Vino matale să dai la raz, să vezi cum e!“

În anul 1993, „afacerea“ cu bragă s-a privatizat, iar de atunci, asociaţii George Zmeu şi Gabriel Pauliuc se chinuiesc să o ţină pe o linie de plutire. Nu sucurile ar fi cea mai mare ameninţare, cât răutatea nesecată a unor oameni. „Aşa-i românu’: vrea să câştige mult şi repede. Comercianţii cumpără de la noi, dar pe traseu te trezeşti că se vinde apă chioară şi că noi ne stricăm reputaţia. Românu’ nu ştie să câştige câte puţin şi să-şi atragă clientul“, se aprinde Gabriel Pauliuc, care munceşte şi în Italia, de 5 ani, ca „garajist“.

„Tot procedeul de preparare nu se poate mecaniza, din cauza aburilor. A venit şi socrul meu, odată, cu idei, că de ce nu montez un motor nu ştiu unde. I-am zis: «Vino matale să dai la raz, să vezi cum e, că se face ca în saună şi dai jos cinci kilograme acolo»“, explică gălăţeanul expatriat de ce nu produce cantităţi industriale de bragă. Mai mult, această băutură, care a traversat secolele în ciuda perisabilităţii ei, nu poate fi îmbuteliată sub niciun chip, pentru că fermentează repede şi „sare în aer“.

Nectarul nostalgiei

Braga care se vinde acum în Galaţi se numeşte Alina. „Când ne-am privatizat cu răposata, ne tot gândeam la un nume şi nu ştiam care să fie. Atunci am întrebat prima fetiţă ieşită în cale cum o cheamă şi Alina i-a rămas numele“, povesteşte Zmeu George, care nu îşi ascunde mândria de a fi fost în stare să păstreze tradiţia unei băuturi pe care acum o beau pe nerăsuflate mai mult bătrânii.

„Braga nu mai e deloc ieftină. A rămas aşa, dar numai cu vorba. Noi o dăm cu 3 lei litrul, dar la om ajunge cu 6 sau 7 lei. Acum costă şi mălaiul, şi făina, şi zahărul. Nici nu mai încape vorbă să-i punem miere sau arome, că n-am mai şti care ar fi preţul de vânzare“. Când primele semne ale capitalismului fioros au apărut şi în magazinele din Galaţi, sub chipul unor băuturi răcoritoare deghizate în culorile curcubeului, cofetarul a simţit că se apropie sfârşitul. Dacă paharul de bragă va sări de 1 leu, va şti că o lume a dispărut.

FĂRĂ SECRETE Reţeta tradiţională a fost deconspirată

SC Comalina SRL din Galaţi este acum singurul producător de bragă din România cu licenţă de fabricaţie şi contract de analiză cu Facultatea de Industrii Alimentare, Universitatea „Dunărea de Jos“. Deşi se zice că un bragagiu adevărat nu ar spune reţeta de fabricaţie nici picurat cu ceară, patronii nu se codesc să dezvăluie exact cum se prepară braga, fiind convinşi de faptul că, de fapt, tot secretul stă ascuns în cazanul în care se fierbe, jumătate de zi, un amestec făcut din mălai şi făină intermediară.

După o zi în care se lasă la răcit, compoziţia se strecoară prin sită, iar ceea ce se obţine se amestecă apoi cu apă, zahăr sau miere de albine. Termenul de garanţie nu depăşeşte două zile, iar băutura se poate vinde numai acolo unde există aparate de barbotat, care să împiedice sedimentările. GENERAŢIA BRAGA Urmaşii care au descoperit tainele doamnei Vali Cătălin

Gabriel Pauliuc avea 16 ani când a început să afle tainele concrete ale acestei băuturi moştenite de la turci, acum pe cale să se evapore odată cu amintirile celor care s-au născut înainte de a se inventa Coca-Cola. Bărbatul ţine minte că, mai ales vara, aproape în fiecare zi, odată întors de la şcoală, mama lui, doamna Vali, Dumnezeu s-o ierte!, îl punea nici mai mult, nici mai puţin decât să amestece până îi amorţeau mâinile, cu o lingură-lopată, într-un cazan imens, de 600 de litri, în care fierbea o mămăligă nemaivăzută, făcută din mălai şi făină.

În nişte aburi de nedescris, conţinutul moale era turnat în jgheaburi de lemn, după care ţinut la rece şi bătut cu un lemn într-o covată, apoi strecurat şi pus în apă caldă, pentru ca, în cele din urmă, rezultatul - braga - să fie vândut pe câţiva bani oamenilor însetaţi. Trecătorul bea şi pleca mulţumit mai departe, fără să ştie că în paharul lui se topiseră ore întregi de trudă şi de concentrare.

George Zmeu, cofetar, 66 de ani: "Braga nu mai e deloc ieftină. A rămas aşa, dar numai cu vorba. Noi o dăm cu 3 lei litrul, dar la om ajunge cu 6 sau 7 lei."