Fatalismul lui „lasă-mă, să te las” a fost denunţat de Alexandru Ivasiuc într-un eseu remarcabil: Radicalitate şi valoare. Teza îl preocupă şi pe Paul Goma. O ia şi o reia în numeroase scrisori şi, mai ales, în ceea ce intitulează el, nu fără plasticitate, Jurnal pe sărite. Totul porneşte de la poziţia noastră, a românilor, faţă de comunism:

„De fiecare dată cînd am prilejul (şi, dacă nu mi se oferă, îl provoc eu) umflu, folclorizez meritele românilor, zic eu, hehe, nu numai că au făcut şi ei, dar au fost chiar mai breji decît vecinii lor (iată, suprarealismul; iată partizanatul; iată SLOMR, anterior Solidarităţii etc…), iar faptul că occidentalii nu au ştiut… ei, bine, asta e din cauza complicităţii americanilor şi a englezilor (şi, oarecum, a francezilor) cu sovieticii… Faptul că nu s-a aflat, în Occident, nu înseamnă că românii nu s-au mişcat! îi asigur eu…

Dar cînd mă regăsesc singur şi rememorez pledoaria, mă apucă jalea: fiindcă, dacă este adevărat că românii au suferit cumplit în aceşti patruzeci de ani, de asemeni este adevărat că au suferit… în tăcere; că revoltele lor – care au fost – nu s-au manifestat, totuşi, aşa cum ne-ar plăcea nouă, românilor, să le prezentăm.”

Răbdarea de sub comunism e pentru Paul Goma un bun prilej de a trece în revistă momentele de fatalism blegos din destinul nostru ca neam. Istoria nu se hrăneşte din „ce-ar fi fost dacă”. Scriitorul surprinde, totuşi, momentele în care noi, românii, ne-am fi putut comporta altfel. Nu scăldat, nu sub semnul principiului treacă de la noi, ci tranşant, sub semnul lui ori-ori. Cîteva au fost semnalate şi de alţii. Noutatea adusă de Paul Goma constă în demonstrarea unui adevăr: în multe dintre aceste momente, radicalitatea nu ne-ar fi costat nimic!

 

Puteam păstra Basarabia

Abandonarea Basarabiei fără a trage un foc de armă a mai fost discutată. Paul Goma observă însă că rezistenţa noastră ar fi avut sorţi de izbîndă. Criticii grabei de a ne supune dictatului rusesc susţin că merita opunerea, chiar dacă ne-ar fi costat. Paul Goma demonstrează însă că n-am fi riscat nimic. Războiul din Finlanda dovedise că ruşii şedeau prost cu armata. Dacă ar fi ştiut că nu vom spune Da, n-ar fi îndrăznit să ne dea ultimatumul:

„… ca nepricepător (şi mai ales ca basarabean) mă înteb: în faţa unei Românii hotărîte să reziste, Rusia ar fi trecut la atac? Inocentul de mine crede că nu – şi iată pentru ce: papara încasată de la finlandezi (chiar dacă «pînă la urmă» s-a transformat în «victorie») era prea proaspătă în amintire şi chiar dacă Armata română nu era pregătită, nici Armata Roşie nu era mai brează (s-a văzut în ’41).”

Abdicarea Regelui Mihai a fost privită postdecembrist ca o fatalitate. S-a invocat chiar şi un soi de şantaj cu decimarea nu ştiu căror studenţi. Paul Goma pune punctul pe i:

„Asemănător stau lucrurile şi în ce priveşte abdicarea Regelui Mihai. De ce trebuia acesta să semneze actul? Oricum, comuniştii îl abdicau (…).

Şi repet întrebarea: ce i s-ar fi putut întîmpla, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice? Bineînţeles că tot ar fi fost trimis la plimbare – dar nu aşa cum a fost, adică şi f…, şi cu banii luaţi. Pentru că Mihai, sub ameninţare sau fără, a semnat cu mîna lui, totuşi, actul de abdicare. Ce i s-ar fi putut întîmpla lui, ca om, dacă ar fi refuzat? Nimic. Ar fi fost… «destituit». Da, desigur, nu ar mai fi putut rămîne pe tron (asta ar mai fi lipsit!), dar cel puţin ar fi putut mai tîrziu invoca refuzul de a semna şi nu faptul că… a fost silit, împotriva voinţei, şantajat cu… etc., etc. Şi, chiar detronat, azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur s-a detronat după ce înghiţise atîtea alte şopîrle.”

Autorul găseşte în istoria noastră naţională numeroase alte exemple de scăldat politic. Unele sînt şocante, dat fiind că nimeni nu s-a gîndit pînă acum la cear fi fost dacă… Ce-ar fi fost dacă nu neam fi aliat cu nemţii? Sau, ce-ar fi fost, de exemplu, dacă Regele nu-l dădea pe Mareşal ruşilor? Sau dacă tot Regele se opunea executării acestuia? În nici una din aceste împrejurări – susţine Paul Goma – nu s-ar fi întîmplat răul invocat azi de unii pentru a justifica retroactiv fatalismul nostru mioritic. Ori de cîte ori se ridică această problemă, a lipsei de radicalitate, de ţepoşenie din trecutul nostru, se contraargumentează cu dîmboviţeanul ridicat din umeri.

 

Oricum nu s-ar fi putut face nimic!

Resemnarea din Mioriţa îşi spune cuvîntul. Prin informatorii săi, ca s-o poreclim aşa pe oaia năzdrăvană, ciobanul vrîncean află că s-a pus la cale asasinarea lui. În loc să acţioneze, el se apucă de bocit în versuri. Oricum, lasă să se înţeleagă mămăligismul lui, ăia or să mă omoare. Ager, Paul Goma sesizează acest argument al răbdării noastre ajunse la celebritate. La o primă privire, el pare corect. E argumentul unor oameni realişti, înţelepţi. Necruţător, Paul Goma îl sfredeleşte dovedind că nu-i decît un castel de nisip. Justificarea spinării îndoite:

„Ceea ce este iritant (un eufemism, desigur) la români: ei judecă erorile din trecut prin – ei, şi dacă am fi făcut altfel, n-am fi ajuns tot aici?”

 

Eliberarea de teamă

Originalitatea lui Goma stă nu în demascarea (ca să mă exprim în limbaj stalinist) dedesubturilor acestui argument (nevoia de a justifica laşitatea), ci în reliefarea rolului benefic pe care l-ar fi avut tresărirea de radicalitate, chiar dacă în plan practic ea n-ar fi schimbat nimic:

„I-am auzit (şi nu pe securişti!) spunînd: «E-te, na, s-au răsculat ungurii – şi cu ce s-au ales? Cu lacrimi, cu suferinţă? Tot nu s-au eliberat de ruşi şi de comunişti!» Din nefericire au plătit preţ greu – dar chiar să nu fi cîştigat nimic? Ba da, mult mai preţios decît, să zicem, o liberare adevărată – pentru că s-au liberat de un complex de teamă, de neputinţă în faţa a ceva necunoscut, deci terifiant, s-au înfruntat cu el, au pierdut, e adevărat, dar l-au cunoscut; l-au cunoscut ei, dar şi neungurii – aşa că cehii şi slovacii, în felul lor, polonezii în al lor, afganii în felul lor se exprimă. Totalitarismul comunist sovietic nu mai este ceva de pe altă planetă – şi asta de la revoluţia ungurilor din ’56.”

Aceste observaţii au fost făcute în 1984. Nu ştiu dacă Paul Goma a revenit asupra lor după experienţa de aproape două decenii în materie de istorie românească. Sigur rămîne că ele reprezintă o profeţie a întîmplărilor de după 1984. A adormirii noastre de sub Ceauşescu. A lipsei de radicalitate, chiar a revoltei din decembrie 1989, cînd n-a fost o revoluţie, adică asumarea conştientă a unui risc incalculabil, ci o răscoală, adică o răbufnire spontană. Şi aceea împinsă de la spate. A împăcării noastre cu soarta sub guvernările aşa-zis democratice de după 1990.

 

Te-ar putea interesa și: