Dr. Doina Hrehoreț, de la Institutul Clinic Fundeni, e fosta elevă a Profesorului Irinel Popescu și actuala lui mână dreaptă la secția condusă de dânsul. Ea e și „omul lui Dumnezeu” printre muritorii disperați care ajung la etajul 3, chirurgie hepatică. E atât de frumoasă și de delicată, încât puțini bărbați se lasă liniștiți pe mâinile ei, din prima, pe masa de operație. Dar cei care au făcut-o trăiesc în proporție covârșitoare. E singura femeie din România și unica din Europa de Est care transplantează ficat.

O româncă firavă, de 48 de kilograme, cu ochi mari, albaștri, cu voce fină și zâmbitoare, are atâta sânge rece încât poate să mute un ficat dintr-un om în altul, să lucreze peste zece ore cu bisturiu, ace, pompe. Transplantul de ficat este cea mai complexă și dificilă operație.

„Suntem patru chirurgi în toată țara care facem transplant hepatic”, ne-a spus Dr. Hrehoreț, la un început de discuție lungă pe care a acceptat-o cu greu. E o fire timidă, culmea!, are trac și nu-i place să se găsească în fața ziariștilor. Pe de altă parte, cu pacienții ei este umană și deschisă, povestește cu ei despre orice. Dacă te amesteci printre bolnavi observi că îi salută pe toți după numele mic, le știe tratamentul și rezultatele analizelor fără să răsfoiască dosarul cu fișe și pe cei mai măcinați de boală îi alină și cu o mângâiere.

Când sunt doi donatori într-o zi

Revenim la programul de transplant hepatic: „Suntem două echipe de transplant în Institutul Clinic Fundeni, lucrăm câte o săptămână, la apel, prin rotație. Una este condusă de Conf. Dr. Vlad Brașoveanu și una de mine, întreaga activitate de transplant fiind coordonată de Prof. Dr. Irinel Popescu. Dar se întâmplă ca în săptămâna în care teoretic ești liber să fie doi donatori în aceeași zi și atunci ți se modifică tot programul.

Capacitatea centrului nostru este de un transplant pe zi și, în acest caz, al doilea ficat se transplantează la Spitalul Sfânta Maria, unde am un contract de colaborare tocmai pentru a soluționa aceste situații. Și, conform regulilor lui Murphy, foarte des sunt doi donatori în săptămâna mea liberă… Așa s-a întâmplat și în această săptămână, au fost doi donatori de ficat, eram liberă, aveam musafiri acasă… Mi-am cerut scuze și am plecat la spital, ca de atâtea alte ori…”, zice dr. Hrehoreț.

FOTO: Programul Național de Transplant Hepatic în România se desfășoară în trei centre: două în București (Institutul Clinic Fundeni, Spitalul Clinic Sfânta Maria) și unul în Iași (Spitalul Sfântul Spiridon – Prof. Dr. Cristian Lupașcu). Echipele din aceste centre au fost instruite în Institutul Clinic Fundeni și sunt coordonate și susținute de Prof. Dr. Irinel Popescu

„Te mobilizezi ca la armată”

Nu-i frustrant să nu ai timp pentru tine? „Da… Aceste lucruri mă frustrează uneori. E greu să nu ai viață socială, să nu ai familie, să fii disponibil la orice oră din zi și din noapte, să stai cu telefonul deschis tot timpul și în momentul în care primești un apel să te mobilizezi ca la armată.

Ca să nu mai vorbesc de noaptea dinaintea transplantului, o noapte semi-albă. Din cauza programului de zbor, medicii plecați la recoltare ajung cu ficatul la spital dimineața, în jurul orei 7. Pentru a scădea timpul de ischemie rece, recoltarea începe târziu și pe la ora 2 dimineața primim ultimele informații, care sunt, de fapt, cele mai importante.

În acel moment se decide cine va primi ficatul. Uneori, datele furnizate de Agenția Națională de Transplant înainte de recoltare (n.r. – vârsta donatorului, antecedentele lui medicale, analizele de laborator, ecografia) pot sugera un donator ideal, care ar impune alegerea unui receptor ideal (n.r. – pacient tânar, cu boală hepatică avansată, dar fără cancer, cu speranță de viață mare postoperator).

Dacă chirurgul care face recoltarea decide că ficatul nu arată perfect, adică are un grad mare de steatoză, are o consistență modificată etc, atunci se decide fie anularea intervenției de transplant, adică un organ inutilizabil și totodată încă o noapte pierdută degeaba pentru chirurg și anestezist, fie alegerea unui receptor marginal, adică un pacient cu patologie oncologică.

Alteori, dimensiunile ficatului sunt prea mari raportate la dimensiunile abdomenului receptorului și trebuie ales un receptor cu greutate mai mare, pentru că o grefă mare poate determina compresia venei cave cu consecințe negative. Din cauza acestor motive sunt chemați de regulă doi pacienți pentru un potețial ficat”.


„Dar pe mine cine mă operează?”


Cum de o femeie frumoasă, delicată, a ajuns să taie și să umble prin măruntaiele celor loviți de soartă? „Orice femeie care a ales să facă chirurgie își asumă acest lucru și este conștientă că trebuie să muncească mai mult pentru a obține rezultate similare, pentru a demonstra că este în stare să se ridice la nivelul performanțelor unui bărbat”, spune Dr. Hrehoreț. 

„De multe ori, după discuții îndelungate purtate cu pacienții mei despre intervenția chirurgicală, despre detaliile tehnice, complicațiile și consecințele imediate sau tardive post-operator, eram întrebată la final: <<Și pe mine cine mă operează?>> Uneori este greu pentru bolnavi sau familiile lor să suprapună imaginea mea pe conceptul clasic de chirurg.

Mi-aduc aminte de una din situațiile hazlii pe care le-am trăit nu demult. Un pacient transplantat în ajunul Anului Nou mi-a mărturisit, după aproape un an de zile, că după toate calculele lui, incluzând și o activitate de adevărat detectiv, a ajuns la concluzia că singurul chirurg care ar fi putut să-l transplanteze sunt eu, pentru că atât Prof. Dr. Irinel Popescu cât și Conf. Dr. Vlad Brașoveanu erau plecați în concediu în acea perioadă. Nu-i venea să creadă!”, își amintește zâmbind.

Cursă contra-cronometru

Recent, s-au împlinit patru ani de la tragedia aviatică în care și-au pierdut viața doi oameni, pilotul Adrian Iovan și studenta Aurelia Ion. Aeronava avea la bord un echipaj medical care mergea să preleveze organe pentru transplant atunci când s-a prăbușit într-o pădure din Apuseni. E un subiect sensibil în Fundeni chiar și acum. Dr. Hrehoreț nu are nimic de spus în plus pe această temă, dar, prin prisma situației, ne-a explicat cât timp ai la dispoziție să transferi ficatul din donator, în pacientul de pe masă.

Și e cam ca-n filme: „Cea mai mare parte din operație se realizează contracronometru. Se fac toate eforturile ca timpul de ischemie rece a ficatului să fie mai mic de 8 ore, acest interval fiind optim pentru o bună funcționare a grefei. Ce înseamnă timpul de ischemie rece?

Este timpul scurs din momentul în care se întrerupe circulația sanguină a ficatul în cadrul operației de recoltare la donator, până în momentul refacerii circulației venoase, adică momentul declampării venei cave și a venei porte, în cadrul operației de implantare a ficatului la receptor.

Pe durata transportului între cele două spitale, ficatul este prezervat într- o soluție specială, menținând cu ajutorul gheței o temperatură scăzută. Ideal ar fi ca momentul în care ficatul ajunge în sala de operații să fie sincronizat cu momentul scoaterii ficatului bolnav din abdomenul pacientului.

Nu este ușor de realizat acest obiectiv… Această etapă, denumită hepatectomie totală, poate necesita 2-3 ore, în funcție de condițiile particulare fiecărui pacient: un grad mare de hipertensiune portală, precum și intervențiile chirurgicale anterioare, mai ales la nivelul abdomenului superior, pot crește gradul de dificultate al disecției și implicit timpul necesar realizării acestei etape.

La acest interval de timp se adaugă aproximativ o oră necesară pregătirii pacientului: monitorizarea funcțiilor vitale, intubarea, montarea cateterelor etc. Și toate aceste lucruri nu pot demara decât în momentul în care știi cu siguranță că ficatul va ajunge în spital, altfel riști să faci transplant de ficat… fără ficat, dacă se prăbușește avionul”.

Despre primul transplant

Dr. Hrehoreț ne povestește că primul „brânci” l-a luat de la Profesorul Luciano De Carlis, chirurg italian renumit, atunci când a petrecut două luni la Milano pentru specializare în transplantul hepatic. Profesorul a remarcat-o, fiind și pentru el o mirare căși dorește să facă muncă „de bărbat”, și a ținut-o tot stagiul în sala de operații.

„Inițial a crezut că sunt anestezist pentru că discutam detalii despre anestezie și terapie imediat postoperatorie”, își amintește doctorița. Ulterior, aflând că sunt totuși chirurg, a vrut să mă testeze și am fost lăsată să fac noduri la tegument, cam ce face un rezident de chirurgie în primele luni de stagiu.

A doua zi am legat firele la aponevroză, apoi am facut o colecistectomie și am primit verdictul: tu chiar știi să operezi! Și din acel moment am fost ajutor principal sau, cum se zice, mâna a doua în operații. După câteva luni, Prof. De Carlis a venit la un congres în România. Atunci m-a lăudat domnului Prof. dr. Irinel Popescu, spunându-i că eu știu să operez, inclusiv transplant hepatic.

La următorul transplant, șeful a venit și mi-a spus: «Dacă ești în stare, fă acest transplant. Sunt aici, în blocul operator; dacă ai nevoie, cheamă-mă». L-am chemat la finalul operației. Reușita mea a fost totodată și meritul lui, deoarece Profesorul știa sau bănuia ce pot și cât pot, iar acela a fost momentul confirmării și începutul unui lung șir de transplanturi hepatice. Pentru mine a însemnat foarte mult faptul că mi-a acordat încredere și m-a susținut ”.

A fost îngrijită de soția unui pacient

Pare că au fost multe cazuri care i-au brăzdat inima. „Au fost, într-adevăr. Sunt pacienți cu care am rămas prietenă de-a lungul timpului, chiar din primul an de rezidențiat”. Își lasă privirea în jos și caută să facă ceva cu mâinile. E un subiect care o emoționează deși, dacă în fața ei ar fi stat un pacient deschis, ar fi putut să-l salveze fără să transpire.

E o poveste în spatele acestor emoții: „Puteți să credeți că de 20 de ani sunt prietenă cu soția unui tânăr care, din păcate, a murit… E ca și sora mea… După mulți ani s-au inversat rolurile. Când am fost eu bolnavă nu s-a dezlipit de patul meu trei zile continuu”. Face o pauză: „Dumnezeu mi-a dat mulți prieteni pe care i-am cunoscut în spital, care s-au dovedit prieteni adevărați”.

A intrat la 7 dimineața în sală și a ieșit la ora 23

2017 a fost cel mai prost an pentru transplantul hepatic din ultima vreme. Doar 54 de intervenții de acest gen au avut loc, din lipsa donatorilor. „În cel mai bun an au fost 124 de transplanturi, uneori câte 5 transplanturi pe săptămână”, spune cu mândrie doctorița care e renumită printre colegi pentru maratonul pe care l-a făcut de un Paște, când a realizat două transplanturi într-o zi. A intrat la 7 dimineața în sală și a ieșit la ora 23. Spune că nu a avut medici în familie.

„Nimeni. Părinții mei au fost învățători, nu am sânge albastru, nu vin dintr-o familie cu tradiție în medicină. Am urmat Facultatea de Medicină la Iași, pe vremea comunismului, absolvind-o la trei ani după Revoluție. Am luat examenul de rezidențiat pe chirurgie generală, fiind repartizată la Institutul Clinic Fundeni. Așa am început pregătirea mea în acest domeniu, care m-a cucerit și aici am rămas.

Cred că dintotdeauna mi-am dorit să fac chirurgie, dar acest lucru mi s-a reconfirmat stând în Clinică de dimineață până seara, nopți întregi când era nevoie. Când erau cazuri dificile pierdeam de multe ori noțiunea timpului. Nu cred că aș putea să trăiesc fără chirurgie”, spune răspicat, însă nu se fălește, nu are pereții tapetați cu diplome, biroul îi este plin de dosare plus niște pantofi de schimb.

„Cine are nevoie de mine, mă va găsi”

Puțini sunt cei care află la timp de existența ei. Majoritatea pacienților sunt oameni care au suferi mult pe la ușile altor cabinete, încercând să găsească soluții. Ce trebuie să facă un om pentru a ajunge pe mâinile doctorului protrivit? Râde! „Cine are nevoie de mine, mă găsește.

A ales între copii și chirurgie

Îi plac copiii, dar nu are niciunul. Are un cățel mic, din acela de buzunar, pe care îl iubește și îl răsfață. Puțin compensează, dar nu e o femeie ceruia să-i plângi de milă, dimpotrivă! „Motivul major pentru care nu mi-am permis să fac un copil a fost timpul limitat pentru viața personală, așa cum am mai spus. Nu pot, după ce stau câteva ore bune în operație să las totul în urmă și să-mi închid telefonul, fără să mă intereseze ce se întâmplă în continuare cu omul pe care l-am avut pe masă. Despre ce vorbim…”, râde.

„Pacienții sunt bolnavi și în weekend”

Specialitatea ei este evitată de femei, dar și de rezidenți care nu vor să se înhame la mai mult de zece ani de studiu suplimentar într-un sistem medical mai bubos ca orice bolnav. „Noua generație de medici este diferită. Eu, v-am spus, stăteam zilumină în spital, veneam și sâmbăta și duminica pentru că pacienții sunt bolnavi și în weekend.

Acum tinerii vor mai mult timp liber. Și e dreptul lor, fiecare decide în viață ce are de făcut. Dacă rezidentul meu nu este dornic să vină sâmbăta sau duminica, eu nu vreau să-l judec. El va deveni ce medic își dorește el să devină. Eu pot doar să-i ofer exemplul meu și el decide dacă vrea să meargă pe același drum.

Nici nu ai argumente prea solide sa-i motivezi. Generația mea a avut privilegiul unor exemple bune de urmat, adevărați mentori, formatori de școală medicală, dar, din păcate, celor care au mai rămas printre noi, le sunt minimalizate foarte mult meritele.”

La ieșirea din spital, pe ușă se îngrămădesc să intre și să iasă pacienți. Niciun halat alb. Se întipărește această imagine și gândul că, încă mulți ani de acum înainte, România va rămâne cu doar patru chirurgi pentru transplant hepatic.

Pacientul nu mai vine la medic cu inima deschisă, ci injectat de venin

Se duce un război fără precedent între pacienți și medici, iar vina poate fi împărțită în multe direcții. „S-a speculat fiecare scandal medic-pacient, sistem-pacient, iar lipsa unei medieri la momentul potrivit a dus la acest dezastru. Am și eu propria mea nemulțumire vizavi de sistemul de sănătate, sunt momente în care îmi vine să las totul și să plec din sistem. Și nu doar prin prisma salariului.

Deși, dacă ar fi să comparăm veniturile unui chirurg de transplant hepatic din America, 200.000-350.000 de dolari pe an, cu cele ale unui chirurg din România, 5.200 lei pe lună, este aproape inacceptabil să ceri performanță pentru această sumă. Nu cred că e corect să se pună pe aceeși treaptă de salarizare un specialist care efectuează doar operații simple, cu mai puține riscuri, cu cel care face chirurgie de mare anvergură, care este pe de o parte mult mai riscantă, dar și mult mai solicitantă și mai consumtivă atât fizic cât și psihic…

Nu vreau să se facă discriminări. În final, nimeni nu m-a obligat să fac ceea ce fac, este alegerea mea. Dar începem să resimțim, și eu și colegii mei, uzura zecilor de ore de stat în picioare, în sala de operații, să fim diagnosticați cu boli profesionale: hernii de disc, varice…”

Te-ar putea interesa și: