VÂRF DE LANCE. Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului, crede că, sub Patriarhul Daniel, Biserica înfloreşte şi îşi asumă rolul social atât de necesar.

Evenimentul zilei: E public faptul că aţi fost un susţinător al Prea Fericitului Daniel. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost ales? Care era soarta Bisericii? ÎPS Laurenţiu: La alegerea Prea Fericitului Daniel aveam şi eu peste zece ani de arhierie, dar vreau să vă spun că în acest răstimp nu a existat nicio problemă esenţială sau mai importantă care să fie aprobată de Sfântul Sinod fără avizul mitropolitului Moldovei. Toate pro blemele mari erau luate cu avizul său, cu aportul său direct şi cel mai competent de dogmatist, de canonist, de ecumenist ortodox, de spirit practic. Toţi priveam spre dânsul, aşteptam să vedem care este pozi ţia sa. Era pildă pentru noi toţi, întru toate, aşa cu este şi acum. Ce a realizat la Moldova în 17 ani nu am realizat noi toţi împreună, în eparhiile noastre. Dacă nu ar fi fost ales actualul patriarh, Biserica ar fi pierdut şansa înnoirii pe care o are acum.

Cum i-aţi convins pe ierarhi? Atunci, lăsând la o parte toată prietenia, care nu a fost determinantă în acest caz, ne-am pus cu toţii întrebarea: „Pe cine trebuie să alegem? Pe unul care va trebui să se consulte, din nou, cu Mitropolitul Daniel sau să-l punem pe el, care este vârf de lance?”. Această problemă am discutat-o cu mai mulţi ierarhi. A fost o hotărâre a mea, puternică, şi am spus-o clar: „Toţi care, din punct de vedere canonic, am putea să fim candidaţi, ar trebui să avem bunul simţ şi responsabilitatea de a ne retrage şi să nu candidăm doar în virtutea faptului că va fi scris în CV-ul sau în biografia ta că ai fost candidat la scaunul de patriarh”.

Înalt Prea Sfinţia Voastră v-aţi şi retras, oficial. Eu am dat un semn firesc tuturor şi am spus şi în glumă: „Pentru mine, pantoful de Patriarh este prea mare!”. Dacă nu ai o încălţăminte pe măsura ta, vei merge întotdeauna cu picioarele târâş. Nu poţi fugi niciodată. Ei, Patriarhul trebuie să alerge. Prea Fericitului Daniel i s-au potrivit toate ca o mănuşă. Am adăugat apoi cu toată răspunderea: „Noi ar trebui să-l rugăm să candieze. Să-i promitem că vom fi alături de un om care face faţă la toate şi cu care Biserica înfloreşte”. Şi asta s-a văzut şi se va vedea şi în continuare.

Remarcabil este că Patriarhul este mai tânăr decât Înalt Prea Sfinţia Voastră şi observ atâta respect... Este mai tânăr cu patru ani, însă noi toţi suntem foarte bucuroşi că ne-a depăşit întru toate şi avem acum nu doar un lider, ci un părinte Patriarh pe care îl cinstim pentru că îl iubim „cu frăţească dragoste în Hristos Domnul”, aşa cum şi Preafericirea sa ne cinsteşte şi ne iubeşte. Este un vârf de lance, şi îmi place lucrul acesta, pentru că străbate peste tot şi le rezolvă pe toate. În Bucureşti, şi-a început activitatea cu patru lucrări minunate: radioul şi televiziunea Trinitas, care sunt posturi naţionale ale Bisericii, cotidianul Lumina şi agenţia de presă Basilica. Un adevărat trust media. Toate acestea fac mult bine oamenilor care nu pot merge la biserică pentru că sunt în spitale, pentru că sunt bătrâni. Toate slujbele, ca într-o mânăstire - se văd şi la televizor şi se aud şi la radio.

Deci creştinii se uită şi la altceva. Este un Rai. Mama mea, spre exemplu, are un program... Stă sărmana pe pat acum. Vede la televizor, urmăreşte Sfânta Liturghie, urmăreşte ştirile bisericeşti, vrea să vadă care este viaţa Bisericii. Apoi, continuă cu rugăciunile care se transmit la radio. Toată ziua este prinsă şi preocupată, spunându-mi şi mie toate noutăţile.

Trăim un episod destul de schizofrenic. Există anumiţi intelectuali care acuză Biserica de lipsă de implicare socială şi, totodată, acuză aceeaşi Biserică de faptul că ar fi implicată în nişte afaceri. Cum poate ieşi din acest impas mediatic? Noi, în toate aducem argumente teologice. Există Liturghia euharistică şi este, în acelaşi timp, „Liturghia sau slujirea socială”, cu atât mai mult ca şi creştini. Un creştin este responsabil de copiii străzii, de copiii nenorociţi, amărâţi, din orfelinate. Din păcate, noi nu avem posibilităţi materiale să ajutăm pe cât ar trebui. Suntem recunoscuţi parteneri eligibili în proiecte cu finanţare externă. Am făcut un pas mare înainte. Acum, urmează să completăm fiecare eparhie în parte şi, cu Patriarhia împreună, instituţiile acestea care sunt absolut necesare: case de copii, grădiniţe, şcoli, case pentru bătrâni. Un lucru care mă preocupă foarte mult - am văzut la catolici case speciale pentru preoţii pensionari. Este adevărat, ei nu au familie. Însă, avem şi noi cazuri din acestea sociale, de preoţi vârstnici şi singuri, care apelează la asistenţa socială a statului, la casele de bătrâni comune.

Ce faceţi pentru ei? Preotul trebuie să fie lângă Biserică. De aceea, mă gândesc că, lângă catedrală, avem o casă care poate fi transformată în cămin pentru preoţii pensionari. Toată această lucrare de ocrotire socială ur mând a fi gestionată de călugării catedralei, pentru că centrul eparhial are statut de mănăstire. E foarte simplu: preotul respectiv să aibă o cameră a lui, o chilie a lui, să aibă unde mânca, unde se ruga, să fie aproape de Biserică şi să obţi nă asistenţa Bisericii până în ultima clipă a vieţii.

Aveţi o vorbă mare, am tot citat-o, mi-a plăcut mie foarte mult: „Biserica este o instituţie divină, umană, dar nu aeriană”. A fost lovită şi Biserica de criză? Biserica simte acea tensiune creată, nu atât lipsa materială, pentru că aceasta este o criză financiară şi nu una economi că, nu lipsa bunurilor, ci lipsa banilor şi, mai ales, problema şomajului, cu care ne confruntăm toţi. Noi va trebui să insistăm în cadrul displinei Teologie Pastorală, pe pastoraţia şomerilor. Este o problemă foarte sensibilă şi foarte importantă în acelaşi timp. Ce-i spui unui om care şi-a pierdut serviciul şi care are de întreţinut o familie cu copii mulţi şi el nu mai are altă sursă de venit. Merge la şomaj cât merge şi după aceea... Deci va trebui să avem şi noi o preocupare permanentă faţă de această categorie socială. Eu nu pot spune că Biserica este lovită de criză, Biserica este întotdeauna întreţinută de oamenii sărmani. Banul văduvei este cel mai de preţ...

VREMURI

„Trebuie să ne ocupăm de criza morală”

E mai importantă criza morală decât cea financiară? Criza financiară agravează întotdeauna criza cealaltă. Criza morală este oarecum întreţinută sau agravată. Însă, noi trebuie să ne ocupăm de criza morală, este adevărat. Vedem tineri care declară că se iubesc şi s-au hotărât să convieţuiască împreună. Cât durează iubirea asta? Cât rămân în prietenie? Se despart şi se împreună cu alţii fără nicio binecuvântare a Bisericii. Aceste aşa-zise „căsătorii de probă” nu mai sunt căsătoriile care împlinesc taina familiei creştine. Cred că acesta este un element foarte sensibil, fapt pe care trebuie să-l luăm în seamă. Nu ştiu cum vom reuşi noi să-i conştientizăm pe tineri. Noi facem deja educaţie religioasă în şcoală, dar după ce se termină şcoala, trebuie să avem o continuitate. Să avem metode să prelungim asistenţa tinerilor, pastoraţia lor, a familiei.

Există voci care spun: noi reprezentăm ortodoxia, în Ardeal umblă preoţi bărbieriţi, au luat obiceiurile grecocatolicilor? Dacă se apreciază evlavia şi credinţa deosebită, pietatea deosebită a moldovenilor, vreau să vă spun că moldovenii s-au regăsit foarte bine aici, între ardeleni, care şi ei sunt religioşi, şi ei iubesc mult Biserica. Mai greu ajungi la un ardelean, să-l vezi bigot sau exage rat, habotnic. Am fost în Banat. N-am putut face nicio deosebire între bănăţeni şi ardeleni. Depinde însă de fiecare preot slujitor. Credincioşii întreţin Biserica, este adevărat. Însă, slujitorii altarului sunt cei are îi menţin pe oameni lângă Biserică. În Ardeal, din comoditate, unii fac Botezul prin stropire şi nu prin afundare, este o practică pentru cazuri speciale, nu este practica obişnuită a Bisericii. Este într-un fel canonică, dar am încercat acum, cu noii absolvenţi, să-i controlăm, să-i învăţăm, să le arătăm că trebuie să existe o concordanţă între teologie şi actul liturgic. Între semnificaţia teologică a botezului şi actul afundării, pentru că aceasta semnifică moarte şi înviere împreună cu Hristos, nu botezul prin turnare sau stropire. Nu văd alte deosebiri.

REACŢIE

„Mitropolia de la Cluj s-a făcut necanonic” 

S-au vindecat rănile după înfiinţarea Mitrolpoliei de la Cluj Ruptura a fost una artificială. Ea nu a putut produce o ruptură între credincioşii din Ardeal, pentru că toţi se consideră ardeleni. Pe unde am fost, toţi m-au respectat ca mitropolitul Ardealului. Au fost „obligaţi” în acest sens chiar şi ierarhii care, timp de trei luni, nu m-au pomenit ca mitropolit al lor, deşi aceşti episcopi sufragani erau obligaţi canonic şi liturgic să mă pomenească în cadrul sfintelor slujbe ale Bisericii, până la crearea şi aprobarea noii mitropolii. În faza respectivă, ei erau sub incidenţa canoanelor, căci episcopul care nu-şi pomeneşte mitropolitul ales canonic şi validat de Sf. Sinod al Bisericii, s-a autoexclus din sinodalitatea canonică a Bisericii. Dar, am trecut şi peste asta. Suntem în bune relaţii cu absolut toţi episcopii din Ardeal.

Există o variantă de reformă administrativ-teritorială...  Este o problemă administrativă bisericească. Când s-a produs acea mişcare, adică înfiinţarea unei noi mitropolii, s-a făcut necanonic, în timpul vacanţei scaunului mitropolitan de la Sibiu, s-a făcut rapid şi a fost aprobată înainte de a fi susţinută prin documente temeinice, necesare din partea eparhiilor sufragane, care să motiveze, cu adevărat, demersul început. În acel moment am fost cu toţii de acord să se facă pentru a nu se produce un rău şi mai mare... 

Au fost şi voturi împotrivă şi abţineri... Au fost. Noi punem problema aşa: la momentul acela s-a vorbit prea mult de rolul mitropolitului în mitropolie, când, de fapt, mitropolitul are două atribuţii speciale faţă de orice ierarh sufragan: conduce Sinodul Mitropolitan, când acesta se întruneşte şi are dreptul de devoluţiune, adică de a interveni în eparhie dacă episcopul sufragan nu-şi face datoria. Mitropolitul este un reprezentant al unităţii provinciale şi are un rang ierarhic onorific administrativ. Pastoral, mitro politul nu se poate duce în control undeva sau să slujească decât dacă anunţă. Dacă nu se doreşte acest lucru, atunci Mitropolitul nu vine. Iarăşi, un lucru nu a fost pus corect atunci, pentru că, s-a conturat întregul demers de creare a noii mitropolii ca o revoltă împotriva mitropolitului Antonie, vrednicul nostru înaintaş în scaun, cum că acesta n-ar fi făcut şi n-ar fi realizat cutare sau cutare lucru. Astăzi, însă, ne întrebăm dacă cei doi mitropoliţi, care au preluat în Ardeal, rangul şi responsabilitatea mitropolitului Antonie, au realizat, în noua „structură” administrativă, mai multe lucruri bune pentru Biserică, nu ştiu ce ar răspunde.... Mitropolitul, aşa cum am afirmat, este înainte de toate simbolul bisericesc al unităţii unei provincii, el nu poate să se ducă să dea afară un episcop, să preia conducerea, căci, astfel, şi-ar depăşi atribuţiile, s-ar substitui Sfântului Sinod.

Nici Patriarhul nu are asemenea atribuţii... Patriarhul are dreptul de devoluţiune, poate interveni în momentul în care îl suspendă sau îl cheamă la judecata Sinodului. Eu nu am simţit că mi-au fost limitate atribuţiile de mitropolit prin crearea unei noi mitropolii, din contră, mi s-au luat din sarcini, din obligaţii, din greutăţi, pentru că există multe probleme acolo, mai ales în procesele cu grecocatolicii. Peste toate, mi s-a făcut şi un bine, am câştigat foarte mult în plan sufletesc prin dragostea şi ataşamentul oamenilor, pentru că ei s-au apropiat mult mai mult văzând şi înţelegând situa ţia reală prin care am trecut, fiind mai îngăduitor şi evitând producerea vreunei rupturi în Biserică. Pentru că atât ar mai fi trebuit: şi Biserica să se împartă. Aşa că, fiecare ierarh din Ardeal să-şi desfăşoare activitatea aşa cum se cuvine în eparhia lui, pentru că răspunde direct de eparhia lui, iar noi toţi, să păstrăm unitatea bisericească, căci avem deplina credinţă că Dumnezeu nu va îngădui niciodată distrugerea unităţii bisericeşti în Ardeal.