Biogazul, aurul neglijat din hazna

Biogazul, aurul neglijat din hazna

Producerea de biogaz ar avea efecte economice benefice şi ar reduce cantitatea de deşeuri şi gaze nocive.

Relansarea producţiei de biogaz în România, în contextul actualei crize de energie, ar putea fi o alternativă fiabilă. Specialiştii spun că, prin puterea sa calorică, biocombustibilul ar trebui să fie o resursă aflată în vizorul marilor producători de energie.

„Biogazul, produs la scară largă, ar duce şi la înlăturarea materiilor organice poluante precum dejecţiile umane, animaliere şi avicole, deşeurile menajere şi industriale din abatoare şi industria alimentară“, susţine Vasilie Nikolic, unul dintre cercetătorii români care au dezvoltat această tehnologie în ţara noastră. Din potenţialul energetic al biogazului produs în totalitate prin combustie internă şi externă se obţin circa 30 de procente energie electrică utilizabilă ca atare sau injectabilă în reţeaua naţională, 60% energie termică sub formă de apă fierbinte (75-80 de grade Celsius), pierderile energetice fiind minime, de doar 10 puncte procentuale. Bogăţia din bacterii

Biogazul are în compoziţie mai multe gaze combustibile, printre care metanul şi hidrogenul. Acestea se formează prin descompunerea substanţelor organice într-un mediu umed şi fără oxigen, proces care se numeşte fermentare anaerobă, la temperaturi între 20 şi 45 grade Celsius, în prezenţa metanobacteriilor.

Ne puteți urmări și pe Google News

În dependenţă de materia primă, cantitatea de metan în biogaz este de 35%-80%. Volumul maxim de metan se obţine prin fermentarea resturilor animaliere, în special de la complexurile avicole. În stare pură, biogazul este un gaz combustibil, cu o putere calorică puţin mai mare decât cea a motorinei. De exemplu, cu o butelie de 0,1 ml la presiunea de 200 de atmosfere, cu o concentraţ ie de 28 ml de metan, un tractor poate funcţiona opt ore.   Ţăranul şi tehnologia În anul 1981, în România funcţionau deja câteva sute de instalaţii mici de producere a biogazului, după proiectul Institutului de Cercetări Alimentare (ICA). „Pe vremea aceea, erau unii care contestau posibilitatea ca biogazul să fie produs şi iarna“, a precizat ing. Nikolic. Unul dintre ei era şi ing. Gheorghe Ghiu, director la IPRSM-AEI Năvodari.

La mijlocul lunii ianuarie 1981, acesta a venit la ICA cu încă doi tehnicieni din localitate, de unde, împreună cu Vasilie Nikolic, au mers la Piteşti, judeţul Argeş. Acolo, în satul Gliganu de Jos, fusese construită o instalaţie de biogaz într-una din gospodăriile individuale. După un drum lung prin iarna geroasă, cercetătorii l-au găsit pe proprietarul instalaţiei, Neguţ Ion. „În fine, am dat de gospodăria lui. O curte viscolită, o casă sub zăpadă, un geam luminat“, descrie inginerul Nikolic atmosfera de atunci. A strigat şi, fiindcă nu primise niciun răspuns, a intrat în curte, apoi în casă. Acolo era cald, în contrast cu gerul de afară, care bătea spre -10 grade C. Suspiciuni

L-au găsit pe proprietar, un om la vreo 50 de ani, care citea ziarul. „Am instalaţie de biogaz. Mi-a făcut-o feciorul meu, care-i tehnician la o întreprindere de construcţii, după un proiect din Bucureşti“, povesteşte Vasilie Nikolic.

Inginerul era convins de eficienţa sistemului de când văzuse o ţeavă trasă de afară în bucătărie, către un aragaz din care izbucnea o flacără mare, albastră. Secretul era că fiul săteanului ţinuse cont de planurile ICA, acoperind cu o prelată instalaţia, pentru a o apăra de frig. Directorul din Năvodari nu voia însă să creadă. „Nu se poate, ăsta are ascunsă undeva o butelie de gaz lichefiat“, striga înfuriat inginerul din Năvodari.

A căutat butelia prin curte, în casă, degeaba. Conducta flexibilă de biogaz ducea până la sobele din cameră şi bucătărie, cu o derivaţie spre aragaz. La plecare, ironic, Neguţ i-a spus inginerului din Năvodari: „Doar nu eram nebun să-mi iau şi o butelie când am minunea asta de biogaz. Dau şi la vecini!“. Fiul său îi alimenta instalaţia, ori de câte ori era nevoie, cu un vidanj plin cu gunoiul unui CAP care nu avea nevoie de el.

ALTERNATIVĂ   Încercări din perioada „Epocii de Aur“

 

  • Alte câteva exemple de eficienţă a tehnologiei producerii biogazului sunt şi ferma de porci Loşia de lângă Oradea, ferma de vaci din Santăul Mic, judeţul Bihor, şi ferma de vaci de la fostul IAS Sascut.
  • Pe vremea comuniştilor, acolo au fost construite instalaţii de biogaz cu ajutorul ICA. Atât la Santăul Mic, cât şi la Sascut, instalaţiile de producere a biogazului au fost dotate şi cu sistem de combustie. Ambele au generat curent electric introdus în reţeaua naţională şi au asigurat energia termică necesară fermelor. Alte instalaţii, mai mari, de la Tinca, judeţul Bihor, şi o alta din Buftea au fost sistate la Revoluţie, deşi erau terminate 80%.