Stephane Karo umbla după lăutari prin Clejani când se trăgea tare în Bucureşti, în 89. S-a şi însurat cu o ţigancă

Nu se ştie care pe care a făcut cunoscut. Stephane Karo pe lăutarii de la Clejani sau invers. Oricând sunt întrebaţi, fiecare are varianta lui şi crede în ea.

Belgianul care în urmă cu douăzeci şi un pic de ani venea în România doar s-asculte o trupă de ţigani spune că să lucrezi cu romii e o "ţigăneală". Îţi place ori nu-ţi place. Lui i-a plăcut. Lucrează chiar şi astăzi cu ei. Au concert într-un club din Bucureşti, în cadrul unui pre-eveniment al International Romani Art Festival (IRAF), care se va desfăşura între 7 şi 10 iunie, în Grădina Uranus din Bucureşti.

E agitaţie mare pe scenă. Lăutarii din "Taraful Haiducilor" dau probele de sunet. Parcă nici n-ar fi nevoie când încep să cânte viorile, acordeonul, ţambalul şi un contrabas, iar la microfon s-aude vocea tabagică a unui ţigan bătrân, care-şi scoate din când în când pălăria. Stephane Karo nu gestionează doar banii trupei, concertele, apariţiile prin documentare sau filme. Merge printre ei şi-apleacă urechea să prindă fiecare notă. Urlă la sunetist să ridice un microfon. E de muncă cu ţiganii. Vin pe rând la concert, umblă care încotro, se pierd unii de alţii, se-adună, se găsesc, se ceartă, îşi scot ochii. Nimic din organizare nu e sigur până nu urcă toţi pe scenă.

Karo (52 de ani) explică de ce, în toţi aceşti ani, ţiganii lui nu s-au schimbat deloc, deşi au văzut o lume întreagă, au avut bani pe mână ca milionarii, femei frumoase, petreceri, America, Japonia. Tot la Clejani s-au întors, unul câte unul. Chiar dacă vremurile au evoluat cam peste tot, ei tot în satul din Giurgiu trag. "De la organizatori nu mai primeşti banii în mână. Numai în conturi. E greu să munceşti cu ei. N-au nici card la bancă. Nu le trebuie pentru că nu le place lor. Aşa sunt învăţaţi: să simtă banul. Să-l vadă în faţa ochilor", zice Stephane Karo. Nu i-a putut dezobişnui.

Ţambalistul tarafului n-a ajuns la concert. A rămas în Belgia, de când a împrumutat bani de la cămătarii ursari şi nu le-a mai putut da datoria. Când Stephane Karo a plecat spre Bucureşti, i-a spus cu teamă: "Dacă ajung în România, mă taie la aeroport". Impresarul dă din umeri: "Asta e ţigăneală. Le-am spus: cartofi goi de mâncaţi şi nu luaţi bani de la cămătari! Iei 300 de dolari, săptămâna viitoare trebuie să dai 600. Asta e ţigănie!". Orientul Express Stephane Karo e fiul unui naţionalist ungur şi-o belgiancă cu foc la inimă. El s-a născut în Belgia, iar dragostea de ţigani a prins-o la restaurantul bunicului lui unde, din când în când, cânta o trupă de lăutari. Când avea 20 de ani, a vrut să plece în Ungaria, să vadă unde s-a născut taică-su şi să-şi cunoască nişte rude. Şi-a luat bilet la Orient Express.

Stephane Karo are 52 de ani. La 30, a devenit impresarul celei mai cunoscute formații de lăutari, „taraful Haiducilor”, din Clejani

În România s-a oprit la Braşov şi la Cluj şi ar fi pornit trenul de unul singur să poată pleca mai departe. Nu i-a plăcut. Oamenii se fereau să vorbească, de frica Securităţii: "Pentru mine era ceva absurd. Oameni tineri, la 20 de ani, în putere, să le fie frică. La 20 de ani trebuie să fii prinţ, nu să te temi de miliţie". Atunci şi-a spus că, decât să vadă oameni supăraţi, se mai dă jos din tren abia la Istanbul, să facă plajă.

Timp de zece ani, nu s-a mai gândit vreodată în România. În vara lui 89, o prietenă, româncă stabilită în Belgia, i-a propus să-l ia în vacanţă la ea acasă: "Cred că am refuzat-o brutal. I-am spus: «Ţara ta e stresantă. Asta nu e vacances!»".

Ioniţă de la Clejani voia şi el în turnee

Karo a venit totuşi cu prietena lui. I-a pus femeii o condiţie: să-l ducă undeva unde poate să asculte ţigani lăutari. "Am ajuns la Bucureşti şi părinţii ei ne-au spus că ne duc la Clejani. Ne-am urcat cinci într-o Dacie - nu mai ştiu cine mai venise atunci cu noi. Am sunat la prima uşă şi deja găsisem câţiva muzicanţi. În două ore, ascultasem 50 de lăutari". Lui Stephane Karo i-a plăcut dintotdeauna muzica. A avut chiar şi o formaţie în Belgia. Se credea genial. "Pentru mine, ca străin, să aud oamenii aceia a fost o surpriză extraordinară. Muzica suna fabulos din instrumentele lor. Şi mi-am dat seama că eu nu-s aşa mare".

A prins drag de ei. S-a întors la Bucureşti, să mai stea câteva zile. A închiriat un apartament pe lângă Intercontinetal. A fost prima oară când s-a gândit că ar putea, foarte bine, să rămână în România: "Gândindu-mă la ce-aş putea face dacă rămân în aici, mi-a venit ideea să-i duc pe ei să cânte în străinătate. Mi-am zis aşa: «Doamne, ce succes fenomenal ar fi!»".

Karo a plecat apoi în Belgia. Le-a promis ţiganilor din Clejani că nu-i lasă să trăiască în sărăcia aceea a lor. Aveau copii mulţi şi locuiau în cocioabe. Făceau o mămăligă mare şi hrăneau toată familia. În gândul lui, le-a spus că o să-i ajute să facă bani ca să-şi construiască case cu etaje. Aşa a a fost.

Trecuseră câteva luni şi începuse să aranjeze lucrurile: căuta comunităţi interesate de concerte, poate chiar şi-o casă de producţie. Până când a văzut la televizor că pe bulevardul pe care a stat el în Bucureşti se trăgea, în decembrie 1989, în neştire. Nu ştia ce să facă. Până la urmă, a venit în Capitală: "Era ziua în care poporul intrase în televiziune. E ciudat să te gândeşti că ei luptau pentru libertatea lor şi eu umblam printre tancuri cu o geantă de contracte pentru nişte lăutari".

La Clejani, muzicanţii îl aşteptau. Unii nu ieşiseră nici măcar din sat în viaţa lor. Avionul era pentru ei o drăcie. "Atunci l-am cunoscut pe Ioniţă, lăutarul care e vedetă astăzi la voi. Mi-a zis că vrea şi el să meargă în turneu. Eu nu ştiam dacă e serios. Dar m-am gândit că nu poate fi un băiat rău". Ioniţă de Clejani era atunci un acordeonist subţirel, abia intrat în viaţă. Prindea din când în când o nuntă. Era sărac şi voia să cunoască faima. Taraful Haiducilor. Stephane Karo (stânga) supervizează probele de sunet FOTOGRAFII: VLAD STĂNESCU

În septembrie 1990, Taraful Haiducilor pleca în Belgia. Karo le luase bilete de avion: "Nici nu ştiau unde merg. La aeroport, era o singură poartă de check in şi multă, multă lume. Pierdeam avionul! Am intrat cu ei în forţă", îşi aminteşte Karo.

Aveau după ei toate tălăngile, bagaje multe: "Primul concert a fost într-un sat. Multă lume! I-am adus la un preţ bun şi tot am ridicat cota. Dar era o problemă: veniseră îmbrăcaţi cum au vrut ei. Şi unul ne-a zis: «Bă, Stephane, n-au cămasă albă, n-au un brâu, îs alandala cu toţii. Fă ceva!»". Au dat iama în magazine. <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/loZd4dPow4A?rel=0" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

Dragostea şi Margareta

În anii aceia, belgianul făcea naveta Bruxelles-Bucureşti. Stătea la Clejani cu săptămânile, când îl apucau dorurile de ţigani. În 91, într-o vară, şi-a cunoscut în ţigănie viitoare nevastă. Se dădea discotecă la căminul cultural: "Era o sală mică. Într-un colţ - un casetofon. Lumea juca, cum era distracţia la ei. Apare Margareta. Se hlizea aşa la mine şi eu nu ştiam ce mi se întâmplă. M-a luat la dans. Era o ţigancă aşa cum visează un străin: ochi mari, frumoşi şi se comporta ca o gagică care te judecă: «Cine eşti tu? Ce vrei tu?». Când s-a terminat discoteca, m-a luat la ea acasă".

Margareta e sora lui Ioniţă de la Clejani. Bănuia c-o să aibă scandal din cauza belgianului alb şi lung, pe care l-a culcat într-un pat din casă: "A doua zi, s-a trezit bunică-sa. Şi-a început să întrebe cine e lunganul ăsta de doarme la ei. N-a ieşit prea bine. În ţigănie, acolo, toţi aveau tabloul ăla, «Răpirea din Serai». Nu era un tablou frumos. La mine a fost la fel: «Răpirea belgianului»". Margareta s-a ţinut tare. L-a amăgit pe Karo, care intra oarecum buimac în relaţia asta. Nimic nu-i ajuta. Părinţii ei ar fi vrut un ţigan, cu care Margareta să facă casă, acolo, la Clejani. Nici ai lui nu erau încântaţi: "Tata era un naţionalist convins. Nici n-a vrut s-audă".

Pe Margareta a invitat-o, însă, la Bruxelles. Era o ţigăncuşă care abia făcuse 20 de ani. El avea 30: "Ea e foarte hoaţă. Mi-a spus: «Îmi place de tine, dar dragoste nu facem până când nu vin eu în Belgia». Şi-a venit! De-atunci n-am mai scăpat de ea", râde impresarul. S-au căsătorit anul următor.

Nevasta lui, Margareta (mijloc), și cele două fete - Sarah (stânga) și Elza

Au două fete: Sarah (17 ani) şi Elza (12 ani). De curând, au adoptat o fetiţă, Norah, care are patru ani. E jumate indiancă, jumate marocancă: "Am făcut copii târziu. Şi-s bucuros! Eu m-am născut în 60 şi am copil din 2000! Vă daţi seama ce înseamnă asta?".

Succesul şi falimentul

Belgianul care impresariază celebra trupă de lăutari oftează când şi când. E muzicală viaţa printre ţigani, e poveste, e "să trăieşti momentul". Ar fi vrut să stea mai mult lângă ei. Adică să se mute în România. Nu la Clejani, ci la Bucureşti. Capitala, însă, l-a dezarmat: "Când am văzut prima poză din Bucureşti, la Piaţa Romană era o statuie şi un ţigan cu un cal. Faceţi acum o poză în Piaţa Romană! De ce să stai în oraşul ăsta?", se întreabă managerul de muzicanţi. Ar vrea însă să-şi facă o casă lângă fântâna rece de la Clejani. E un izvor de unde vin ţiganii să ia apă. Nu-i nimic deosebit. Nu-i rupt din Rai, nici din cărţile cu peisaje. E un loc banal! Dar acolo se strâng ţiganii lui şi-i este suficient.

Cu Taraful Haiducilor a ajuns, în 1999, în Statele Unite ale Americii. Concerte peste concerte, contracte babane şi cântări pentru celebrităţi. Una dintre ele - Johnny Depp, care i-a invitat să joace într-un film, care urma să fie produs la Paris. N-au spus nu. "The Man Who Cried" a însemnat pentru ţiganii de la Clejani dulceaţa succesului. <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/PfSE44WEh9g?rel=0" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/Z32G1HXYADo?rel=0" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> Ioniţă, cumnatul lui, a fost singurul care a plecat din formaţie, la începutul anului 2000. Începuse nevasta, Viorica, să-i cânte prin casă şi lui i s-a părut că poate face bani de unul singur: "Eu l-am învăţat pe Ioniţă să facă muzică. Acum a ajuns mai mare decât mine. Nevastă-sa e talentată, dar cred că lucrează prea mult cu televizorul Nu-i bine", crede belgianul.

Acum, însă, lăutăria trage să moară. Stephane Karo prevede falimentul. Nu se lasă însă: "Concertele-s tot mai puţine. Nu ne merge prea bine. Dar toată Europa e acum în faliment".