În timp ce era lungit pe jos, cu fața la pământ, după ce fusese smuls din mașina sa de forțele de ordine, Pavel Daroșka din Minsk nu credea că lucrurile se pot agrava mai mult de atât. Se înșela.
Un reportaj realizat de publicația lituaniană LRT.
LRT a reușit să obțină identitatea lui Pavel Daroșka grație altor surse din Belarus. Anumite detalii din povestea sa, deși nu toate, au fost de asemenea confirmate și din alte surse și sunt considerate veridice. LRT nu vede prin urmare nici un motiv de a se îndoi de autenticitatea celor descrise mai jos.
Într-o discuție cu LRT, inginerul electrician de 32 de ani, din Minsk, povestește că plecase împreună cu trei prieteni. Au mâncat împreună, iar cina s-a cam lungit.
Apoi, în dreptul centrului comercial Riga, au fost opriți de un reprezentant înarmat al forțelor de ordine. În acea seară, izbucniseră confruntări violente în vecinătate.
„Chiar și atunci când poliția ne-a culcat la pământ, chiar când a început să urle la noi și să ne înjure, nu credeam că situația s-ar putea agrava mai mult de atât.”
„Însă, când polițiștii ne-au forțat să ne ridicăm și ne-au dus în duba lor cu mâinile încătușate la spate și cu capul aplecat, mi-am dat seama că lucrurile putea deveni și mai grave.”
„Oamenii erau înghesuiți: o grămadă de brațe, picioare, capete și trupuri în duba de poliție. Fuseseră aruncați acolo, unii aveau brațele răsucite, alții nu fuseseră încătușați. Eram unii peste alții; unii erau deasupra, alții dedesubt. Cei care erau dedesubt nu aveau aer. O persoană a făcut chiar o criză de epilepsie.”
„Când ai mâinile încătușate la spate și ești bulucit de toți acei oameni, este foarte greu să te menții în picioare.”
La scurt timp după aceea, Pavel a fost dus la un autobuz de linie care fusese rechiziționat de forțele de ordine pentru a transporta prizonieri.
Aici, au fost stâlciți în bătaie:
„Ne-au lovit în mai multe rânduri cu pulanele pentru a ne scula mai repede. În timp ce urcam în mașină, am fost întâmpinați de un grup de polițiști din forțele anti-revoltă (OMON) și am fost bătuți din nou.”
În timp ce urcau într-o a doua dubă, au fost din nou trecuți printr-o ploaie de lovituri.
În fine, Pavel a ajuns la o a treia mașină, o dubă cu o suprafață de abia un metru pătrat, în care se aflau unsprezece oameni.
Dat fiind că ceilalți prizonieri nu erau încătușați, ei l-au putut ajuta să-și sune prietena pentru a o informa ce s-a petrecut.
„Eram ca niște animale la abator. Ploua cu lovituri. Când unul dintre noi cerea puțină apă sau aer proaspăt sau când altul încerca să întrebe «de ce?» sau când altul implora să nu ne mai lovească, loviturile erau și mai puternice”, relatează Daroșka.
„Ne-au dus într-un lagăr pentru prizonieri. În timp ce coboram din dubă, agenții OMON ne așteptau. Formau un culoar lung de treizeci de metri. Loviturile de pulan au părut că durează o eternitate. Erau fără milă. Când le-am strigat «nu peste cap!» am primit două lovituri peste față.”
Aceste două lovituri l-au adus mai târziu la urgență, într-un spital din Minsk. I s-au diagnosticat „leziuni la cap și la creier”.
După ce au ieșit din dubă, prizonierii au fost obligați să îngenuncheze lângă o barieră.
„Am fost lovit de o amețeală. Poate că aceste lovituri peste cap mă făceau într-un fel să revin la realitate, în timp ce eram încă în stare de șoc (…). M-au culcat la pământ, cu mâinile pe cap. Am rămas în această poziție timp de o oră.”
„Cei care nu se simțeau bine, ca mine, trebuiau să se întindă la pământ. Cred că erau vreo cinci persoane care nu reușeau să stea în picioare, și un altul care avusese o criză de epilepsie. Nimeni nu încerca să-i reanimeze și agenții îi snopeau în lovituri atunci când cereau ajutor. În timp ce eram îngenuncheat lângă barieră, am primit și eu niște lovituri de pulan.”
„A trebuit apoi să ne ridicăm cu mâinile sus. Dar, încercând să mă scol, mi-am dat seama că nu mă țin picioarele. Capul mi se învârtea fără oprire. Le-am zis altor persoane de lângă mine: «Asta e, fraților, o să leșin». Au chemat gardienii, deoarece nu mai reușeam să vorbesc.”
„M-au scos târâș din rând și m-au aruncat la pământ. Mi s-a spus că am rămas întins așa până la ora 6 dimineața.”
Își amintește că a venit o infirmieră de la închisoare pentru a-l consulta, dar nu i-a oferit ajutor. A trebuit să aștepte zorile pentru ca ea să cheme o ambulanță, după ce și-a dat seama că bărbatul nu mai răspundea și nu mai reacționa.
„În timp ce așteptam ambulanțele, le priveam pe toate persoanele care soseau. Trebuiau să traverseze acel culoar cu agenți care își ridicau pulanele și îi snopeau în lovituri. Oamenii urlau și îi implorau să înceteze. Alții strigau: «De ce?».”
„Nu am putut vedea ce li se întâmpla oamenilor care erau duși în celule. Totuși, am auzit foarte clar momentul în care au ajuns acolo, căci se pare că îi aștepta o ultimă «surpriză». Mulțumesc lui Dumnezeu, nu am văzut ce se petrecea acolo, dar aveam impresia că strigătele sunt mai puternice decât în mașinile poliției.”
Ambulanța a ajuns în cele din urmă. Pavel își amintește de o doctoriță sau de o infirmieră: „Eram atât de recunoscător. O chema Iulia. S-a ocupat foarte bine de noi și a dovedit multă omenie”.
„În ambulanță, medicii au zis ceva care m-a tulburat foarte mult: «Vom îmbarca atâtea persoane câte este necesar».”
„Apoi, doamna care se ocupa de mine a cerut unuia din gardienii închisorii să-i dea voie să facă un tur al celulelor pentru a găsi persoanele a căror stare de sănătate necesita îngrijiri urgente.”
A sosit un alt arestat.
„Dar sunt convins că, în conformitate cu jurământul lui Hippocrate și cu deontologia medicală, toți deținuții trebuiau examinați, după ce primiseră atâtea lovituri. Pur și simplu nu îmi închipuiam că este posibilă atâta brutalitate.”
De pe patul său de spital, Daroșka spune că a făcut apel la un avocat și a depus plângeri împotriva autorităților pentru furtul mașinii, violențe și abuz de putere. Totuși, dat fiind declinul sistemului judiciar belarus, nu își face iluzii.
„Astăzi, medicii manifestau la porțile spitalului având în mâini pancarde cu semnul păcii. Își arătau sprijinul pentru persoanele rănite.”
„Aș vrea să mă înșelegeți bine de ce am decis să vă spun aceste lucruri. Canalele noastre de informații relatează aceste evenimente în buclă. Rețelele sociale sunt pline de imagini cu ce se întâmplă la noi. Aș vrea ca aceste imagini să se reverse pe rețelele sociale din alte țări și să primim sprijin. Aș vrea ca oamenii să vorbească despre ceea ce i se întâmplă poporului meu.”