Toată lumea îl compătimeşte, aparent, pe prizonierul de apartament. Îl urmăreşti de la geam în fiecare dimineaţă când scoate maidanezul la plimbare. Aplecat de spate, pierdut în gânduri, poartă o cămaşă din tinereţe. În mână, o plasă cu o franzelă şi, poate, un ziar.

Când te plimbi la prânz, prin parcul din centrul oraşului, vezi rondul prizonierilor de apartament. Sunt văduvele şi văduvii soţilor sau soţiilor pierdute poate prea devreme. Doamna a făcut un cancer şi s-a prăpădit repede. Domnul era director la combinat, dar obişnuia să tragă la măsea şi nici uşă de biserică nu prea era. Au crescut copiii. Au plecat copiii. Nu vin des, uneori cu lunile, sunt zile la rând când din apartamentul doamnei nu răzbeşte nimic. Tăcere. Nici măcar zgomotul tacâmurilor sau al apei la bucătărie curgând. Cei care stau la bloc au astfel de vecini. Puşcăria de apartament a bătrînului e rece şi în linişte se petrec orele, o linişte a nevorbitului şi neauzitului. Aerul, dens, adună aroma închisului dinadins. Mobila veche de atâta nemişcat nici măcar nu mai scârţâie. Chinuitorul exil din mulţime E o imagine a holocaustului urban, părinţi uitaţi de copii, de lume şi de ani. Sunt cartiere întregi. Vecinii, uşă în uşă, rar îşi vor suna unul altuia la sonerie. Aşa au fost obişnuiţi de o jumătate de secol de Securitate. Vizorul uşii din pal furniruit e mic şi acoperit. Uşa are trei yale şi un lanţ. În singurătate frica predomină, iar pesimismul îşi lasă duhoarea pe fiecare toc înfipt acolo din anii '60 sau ‘70, când s-au mutat în casă nouă. Demolaţi. Relocaţi. Sau cu repartiţie de la întreprindere. "Televizorul şi radioul ramân puţinele mijloace de socializare, opiu pentru sute de mii de creiere îngheţate în nevorbire. Bătrînul rareori citeşte, scrie, uneori umblă, alteori se refugiază într-o parafrenie progresivă, delirul vremurilor trecute, a universurilor frumoase, a pozelor de la băi sau de la mare. Exilul în mulţime e printre cele mai greu de trăit, apoi oricui îi pasă de oricine, mai puţin de bătrîni. Demnitatea are aceeaşi consistenţă cu pâinea cumpărată alaltăieri. De la distanţă e galbenă, frumoasă, dar când te apropii vezi deja crăpături, iar dacă tai o felie se face fărâme", te face să ţi se facă brusc dor de părinţi doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mincare, din Capitală. Lagărul de concentrare din casa ta Procesul vinei pentru aceşti ultimi ani de azil în alienare s-a judecat demult. Şi copiilor le e greu. Şi ei trebuie să trăiască, de ce le-ar sta pe cap? Poate nora are nevoie de intimitate, poate s-a dus, atunci cand copiii s-au mutat, o luptă ieftină a geloziilor şi-a psihologiei de revistă în care el, sau ea, au avut de ales între partener şi părinte. O non-alegere! Tu, bătrân, ai renunţat de bunăvoie. Alţii, nu puţini, se agaţă de odrasle. "Aşa este! Ce să facă lângă tine când eşti bătrân şi nefolositor? Nu mai bine merge, îşi vede de viaţă, în vreme ce ţie îţi rămâne doar mândria prin reprezentare? Mai află lumea dacă îl vede pe stradă îmbrăcat frumos, în maşină cu tapiţerie de piele, că o fi avut şi el părinţi mai de Doamne-ajută, de-a ajuns unde a ajuns în viaţă. Fiare!? Bestii!? Într-un bloc, fiul risipitor s-a întors acasă cu soţia şi cei doi copii. Mama a fost mutată în dormitor. Nu iese cu săptămînile din casă, merge de la bucătărie la baie, din baie în pat, de pe partea ei pe partea lui. Mortul. Nu există legendă a lui Filemon şi Baucis care să nu atragă, măcar un moment, singuraticul. Oamenii, când se duc, ar trebui să se transforme în copaci, poate de fapt şi de-aia îi punem în sicrie!", parcă îţi taie psihiatrul direct în creier. Un "domn", fiu de mamă pe care o înfometează, vine seară de seară acasă, mănâncă în tăcere, apoi îşi pierde privirea severă într-o emisiune televizată de ştiri. E conectat la Realitate. Ce mai faci, mamă? N-ai să auzi o astfel de întrebare. Cînd e plecat, o dată pe lună, mai vine o vecină bătrînă, de la etajul doi, când şi copiii şi nora sunt plecaţi. Ce faci, Măriuţo? Măriuţa plînge, în timp ce vecina scoate cu mâini noduroase o pâine din plasă. Nu s-au scris cuvintele potrivite într-o carte a bătrâneţii. Cine le numără zilele? Cine a numărat, vreodată, bătrânii României, ai satelor şi oraşelor, azi depopulate de forţă de muncă, cine vorbeşte de dreptate şi demnitate, cine cere lucruri de la popor, de la naţiune, înţelege cinismul unei astfel de realităţi? "Calitatea de pensionar nu e omonimă celei de vârstnic, finele vieţii e întâlnit, în România, de cele mai multe ori ca o binecuvântare a reîntâlnirii cu nefiinţa acolo unde fiinţatul ultimilor ani a fost o lungă, şi dificilă aşteptare. Aceşti oameni nu vor striga după un ajutor. Speranţa lor de viaţă, aritmetic, e cea minimă. Ei sunt, la propriu, trecutul, negi dureroşi pe pielea bronzată a tinerilor, virililor, adulţilor şi potenţilor contemporani. Alimentaţia lor - o lungă listă de medicamente! Viaţa lor socială - anticamera unui medic de familie! Iar posesia lor luceşte în ochiul vreunui nepot cu care bătrânul a încheiat un contract cu rentă viageră. Aşteaptăm să moară, ignorând azi ca într-o zi le vom lua locul!", e cinic, dar corect, psihoterapeutul. Strada şopteşte. Blocul are ochi în fiecare crăpătură. Ascunşi, supravieţuitorii privesc umbrele familiei de altădată cum îşi parcurg, absent, paşii către şi dinspre piaţă.