Mărăști și Mărășești. Sunt două nume de sate în jurul cărora s-au dat lupte groaznice în războiul pentru întregirea neamului și unde armatele române de sub comanda Regelui Ferdinand, au scris în istoria neamului paginile de cea mai mare glorie, scria în 1929, Almanahul Oștirii.

Oştile noastre după o retragere sângeroasă, au oprit dușmanul din înaintare, stând de strajă dealungul Carpaţilor şi pe Siret, în vreme ce trupele dinapoi, învinse de nenorocita boală a exantematicului s’au refăcut, au reînăscut, iar cu ajutorul ofiţerilor francezi de sub conducerea generalului francez Berthelot, au învăţat meşteşugurile de răsboiu împotriva nemţilor,

În vara anului 1917, ostaşii noştri erau gata, aşteptau doar ordinul. Sufletul lor era plin de dor de răsbunare, ardeau de dorul luptei să-şi scape ţara, ogorul şi casa, de duşmanul cotropitor, care din biserici îşi făcuseră adăpost de animale.

Şi zilele de luptă au sosit. Cea dintâi a fost ofensiva de la Mărăşti din 10 iulie 1917, când Armata II-a de sub conducerea strălucită a generalului Alexandru Averescu, a avut ordin să atace pe inamic, iar cinstea acestei lupte a revenit Diviziei a 3-a, sub conducerea bravă a generalului Mărgineanu.

Lupta a fost grozavă. Nemţii rezistau cu îndârjire. Tranşeele erau pline de cadavre. Artileriile vuiau îngrozitor. Prima poziţie vrăjmaşă căzu. Atacatorii se aruncară asupra poziţiei a doua.  Infanteria noastră urmărea pas cu pas pe duşmanul pus pe fugă, iar din bietul sătuleţ, Mărăşti, nu mai rămăsese decât ruini. Artileria duşmană fusese luată de ai noştri, iar Germanii fugeau înebuniţi de groază, lăsând în părăsire, arme, muniţiuni şi foarte mulţi prizonieri.

Inamicul a fost aruncat dincolo de râuşorul Putna, iar oştirile noastre, după luptele grele date pe dealul Sărei şi împrejurimi, au pus stăpânire pe malul drept al lui.  Femei, copii, bătrâni, au ieşit înaintea ostaşilor liberatori, şi şi-au îmbrăţişat feciorii ce-au dus lupta grea şi victorioasă de la Mărăşti, care rămâne pagina cea mai glorioasă de ofensivă din întreg răsboiul nostru. 

Dar alături de această luptă ofensivă de mare cinste a armatei române, stau cu aceiaşi strălucire, groaznicele lupte de la Mărăşeşti, unde a fost oprită victorios de trupele noastre, marea ofensivă germană pregătită de vestitul Mackensen, supranumit „spărgătorul de fronturi“, cu scopul de a pune stăpânire şi pe Moldova.

Această mare luptă a durat 11 zile, în luna August 1917, iar bătălia a început la 5 August şi a fost susţinută de Armata I-a, care a fost la început sub comanda generalului Cristescu, iar apoi sub comanda generalului Eremia Grigorescu, amândoi eroi ai neamului românesc.

Generalul Cristescu, a luat măsuri ca Divizia 5-a să treacă malul drept al Siretului, acoperind podul şi linia de comunicaţie de la Mărăşeşti—Cosmeşti, oprind înaintarea duşmanului spre Mărăşeşti şi Aiud. Asemenea Divizia 9-a, aşezată pe malul stâng al Siretului, a avut însărcinarea să oprească înaintarea germanilor între Movileni şi Băltăreţul, acoperind direcţia de înaintare Tecuci—Bârlad.

Se hotărîse contraofensivă pentru ziua de 9 August, spre a recuceri poziţiile pierdute, dar a fost amânate din cauza ruşilor, cari au dezertat, părăsind frontul. Armatele române au rămas singure să-şi apere moşia, iar de la 6—10 August, ele au ţinut cu îndârjire piept duşmanului. Diviziile a 5-a, a 9-a şi a 14-a române, au susţinut atacuri şi contra atacuri grele, care însă au acoperit de glorie armata română. Iar în ziua de 10 August, armatele noastre pornind la contraofensivă au pus stăpânire pe linia Suşiţa-Seacă, în ziua de 11 August.

în faza II-a a bătăliei, comanda Armatei I-a se încredinţează generalului Eremie Grigorescu. În această mare ofensivă, Mackensen, a întrebuinţat 11 divizii din cele mai bune şi mai faimoase în lupte, iar românii au avut 6 divizii de infanterie şi una de cavalerie.

Până la 19 August, armata noastră a stat în defensivă, căutând prin lupte dârze şi de multe ori corp la corp, să oprească puhoiul duşman, care voia să năvălească în Moldova.  Mackensen, a pornit ofensiva pe frontul dintre Mărăşeşti şi morile Panciu, pe frontul diviziei 13-a, a 10-a şi a 9-a; acest atac german a fost dat de 10 divizii germane, împotriva a 3—4 divizii române. Până la amiazi, Germanii înaintaseră în poziţiile noastre aproape cu 1 kilometru.

Clipa era primejdioasă. Duşmanul înainta puhoi. Dar tocmai în acele momente de mare primejdie, divizia 13-a sub comanda generalului Ion Popescu şi divizia 10-a sub comanda strălucită a generalului Cihosky, pornesc la ora 1-20 la contraatac cu tot sufletul dorului de răsbunare, recucerind poziţiile pierdute şi împingând pe Germani în dezordine spre sud.

Trupele noastre victorioase au înaintat 4 kilometri în linia duşmanului, iar regimente din glorioasa divizie a 13-a pătrunseră în liniile vrăjmaşe mai mult de 6 kilometri. Lovitura primită de Germania a fost aşa de mare încât au renunţat la spargerea frontului la Mărăşeşti, şi armatele române au înscris în istoria răsboiului mondial, o pagină de cea mai mare glorie, iar duşmanului i-au strigat aşa după cum i-au spus şi la Oituz: „Pe aici nu se trece“.