„Clauza de solidaritate a NATO se numește articolul 5, nu articolul F-35"
Cu aceste cuvinte, Florence Parly, ministrul francez al Armatelor, s-a exprimat, în martie anul trecut, în fața Atlantic Council, un think ank american în domeniul afacerilor internaționale, pentru a-și arăta îngrijorarea cu privire la politica aliaților americani în cadrul NATO. Alegerea doamnei Parly de a folosi F-35 pentru a denunța politica americană în materie de armament nu a fost la întâmplare.
Dacă despre aparatul produs de Lockheed-Martin s-a vorbit în mass-media mai abitir ca despre un star, a fost din cauza numeroaselor sale eșecuri și excesului de costuri asociat acestui program. Dar și, paradoxal, pentru „capacitatea” lui F-35 de a atrage licitații.
Pentru a înțelege mai bine fenomenul F-35 și relațiile de putere informațională din spatele acestui program, specialiștii Centrului de reflecție asupra războaielor economice Infoguerre explică ce este cu acest avion și cu mediul său înconjurător.
Mediul economic și politic
F-35 este un avion de luptă „invizibil” multirol de generația a 5-a, dezvoltat și produs de compania americană Lockheed Martin, în cadrul programului Joint Strike Fighter, condus de Pentagon.
Acest program de armament, pentru că atunci când vorbim de F-35 vorbim, în realitate, de 3 avioane diferite, precum și de punerea în rețea a acestor aparate, este cel mai scump din istorie, cu un cost estimat la peste 400 de miliarde de dolari, la care trebuie adăugate 1000 de miliarde de dolari pentru întreținerea și mentenanța a aproximativ 3250 de aeronave planificate în următorii 40 de ani.
Dacă Lockheed-Martin este compania pilon al programului F-35, trebuie să se țină cont de faptul că acest program este realizat în colaborare cu mai multe companii din sectorul armamentelului (BAE Sytems, Northrop Grumman ...), precum și de o duzină de țări , mai ales membre ale NATO, în special Marea Britanie și Italia. Fiecare țară parteneră s-a angajat să comande F-35 pentru forțele sale aeriene.
Astfel, prin intermediul acestui program de avioane de vânătoare-bombardiere, Statele Unite au reușit să implice o multitudine de state, între care multe europene, și să își vândă avionul chiar înainte de a fi chiar produs.
Avioanele Rafale (Franța), Grippen (Suedia) și Airbus Eurofighter sunt principalții concurenți străini ai F-35 pe piețele europene, dar și internaționale, așa cum demonstrează ofertele din Canada și India.
În interiorul granițelor Statelor Unite, Boeing, cu avionul Superhornet F/A-18, este, de asemenea, poziționat vizavi de Lockheed-Martin.
Până la sfârșitul anului trecut, peste 435 de F-35 au fost livrate din aproximativ 3250 comandate (Această cifră ia în considerare comanda inițială a Canadei pentru 88 de aeronave, care a fost anulată ulterior. Totuși, totul sugerează că F-35 va fi câștigătorul noii licitații).
Dacă prețul unitar este în continuă scădere (între - 5% și - 11%, în funcție de versiune, între comenzile pentru 2017 și 2018), F-35 rămâne unul dintre cele mai scumpe de pe piață (Există o diferență de de preț de peste 22 de milioane de dolari între un Rafale Marine (M) și echivalentul său F-35C). În plus, numeroase eșecuri tehnice sunt denunțate în mod regulat, iar metoda de achiziție a piețelor este mai mult o problemă de pârghii politice aflate în mâinile Washington-ului decât o politică comercială a celor de la Lockheed-Martin.
Atacuri informaționale împotriva lui F-35
În acest mediu ultra-concurențial care este piața de armament și în principal cel al aeronavelor de luptă, cazul F-35 ilustrează foarte bine raportul între forțele politice între state, pentru programele de apărare, și beneficiile naționale (a se vedea internaționale pentru F-35)
Dincolo de o simplă vânzare de armament, sunt în joc suveranitatea unui stat și capacitatea sa de a produce armamente pentru apărarea sa. Astfel, cel mai scump program de armament din lume la ora actuală este victima unor meciuri mediatice și politice din partea adversarilor săi.
Criticile vin atât din interiorul, cât și din afara Statelor Unite. F-35 se confruntă cu trei forme de critică din partea detractorilor săi.
Prima se referă în mod evident la costul și întârzierea acumulate de program. A doua se referă la eșecurile tehnice dezvăluite pe parcursul programului și care, pentru unii (inclusiv un recent raport al Pentagonului), persistă și astăzi. A treia se referă la modul în care Washingtonul vinde și folosește F-35 pentru a-și menține leadership-ul, în special în NATO, dar și pentru a limita tendințele naționale de creare sau menținere a unui complex industrial- militar.
Atacurile politice împotriva programului F-35 sunt numeroase, atât în țările partenere ale programului, cât și în țările concurente, așa cum a demonstrat și Florence Parly.
„Dacă doamna Parly alege exemplul F-35 pentru a denunța o anumită politică americană de dependență a aliaților săi NATO prin vânzarea și controlul armamentelor sale, este bine, deoarece această aeronavă este un simbol al acestei dependențe”, afirmă experții Infoguerre.
Statele Unite au vândut un avion foarte scump, cu capacități de luptă încă necunoscute, cu multe probleme tehnice, și acestea prin metode apropiate de „limita intimidării”.
După cum a demonstrat Wikileaks, publicând note de la ambasada americană din Oslo care dezvăluiau presiunile exercitate de americani asupra Norvegiei pentru ca această țară să aleagă F-35 și nu Grippen.
În cadrul licitației belgiene pentru reînnoirea flotei sale de avioane F-16, o scurgere de informații de la biroul ministrului belgian al Apărării, a subminat în continuare imaginea transmisă de F-35
În ciuda invitației de participare la licitație lansată de Belgia și câștigată de F-35 în 2018, documentul în cauză precizează că, în realitate, alegerea pentru F-35 a fost făcută încă din 2015.
Unul dintre motivele principale ale acestei alegeri rezultă din faptul că, via NATO, Belgia are capacitatea de a desfășura bombe nucleare americane care pot fi montate doar pe aeronave americane, inclusiv pe F-35 (Cel puțin teoretic. În prezent, F-35 nu are încă această capacitate și nu o va avea înainte de 2022)
Dacă Belgia ar fi refuzat F-35, ar fi pierdut o parte semnificativă din locul său în cadrul NATO și, prin urmare, parteneriatul său strategic cu Statele Unite.
Exemplul Canadei este la fel de revelator, în cadrul acestor raporturi de forțe. Canada este la originea unui parteneriat de nivel trei cu programul F-35. Cu toate acestea, în 2015, când a ajuns la putere și în urma numeroaselor critici ale adversarilor guvernului anterior, premierul Justin Trudeau a anunțat că țara sa nu va cumpăra F-35.
Dar, în mai 2019, în fața presiunilor exercitate de Lockheed-Martin, susținut fără îndoială de Washington, așa cum a fost cazul în Norvegia, licitația cu privire la achiziționarea a 88 de aeronave de către Canada a fost modificată, astfel încât F-35 să poată concura.
Această modificare a dus la retragerea imediată a lui Boeing și Airbus, considerînd că manevra a fost o dedicație pentru F-35.
Francezii de la Rafale s-au retras din alte motice: Franța nu aparține clubului Five Eyes format din serviciile de informații din Statele Unite, Australia, Canada, Noua Zeelandă și Regatul Unit, astfel că alegerea Rafale de către Canada părea foarte improbabilă, deoarece acest lucru ar fi complicat operațiunile comune cu membrii acestui club.
Astfel că doar F-35 și Grippen au rămas în cursă. Dar pentru mulți, alegerea este deja făcută.
Lockheed-Martin, încrezător în fața atacurilor.
În fața tuturor acestor critici, Lockheed-Martin, deși discret în ceea ce privește comunicarea, a știut să-și plaseze pionii încă de la începutul programului F-35 și a făcut tot posibilul pentru a se asigura de sprijinul neclintit al guvernului american.
Un punct semnificativ al acestei strategii constă în importanța care i se acordă companiei americane, mai mult decât „simpla” fabricare a avionului F-35. Lockheed-Martin s-a asigurat că stăpânește formarea tehnicienilor care operează pe F-35, gestiunea pieselor de schimb, realizarea și fabricarea echipamentului piloților, etc.
Acest lucru i-a oferit o poziție astfel încât să poată reduce la minimum sau chiar să ascundă unele eșecurile tehnice în fața Congresului. Și, de-a lungul dezvoltării programului F-35, Lockheed-Martin a primit un sprijin aproape de neclintit din partea armatei americane, dar și din partea țărilor străine care au participat la program.
Promisiunea unui avion revoluționar a funcționat aproape perfect în cazul militarilor care și-au transmis exigențe politicienilor, factorii de decizie finală, și anume: un bombardier „stealth” multirol de generație 5, F-35 fiind singura alegere de pe piață.
La diferitele oferte la care participă F-35, militarii țărilor cumpărătoare nu își ascund niciodată preferința pentru aeronavele americane în fața concurenților. Prin urmare, direct prin vocea viitorilor cumpărători Lockheed-Martin își duce mai departe lupta informațională.
Singura veritabilă operațiune de comunicare pe tema F-35 a fost făcută, via Twitter, de Donald Trump, în 2016, când a evocat „costul scăpat de sub control” al programului F-35. Tweet-ul a scăzut acțiunile Lockheed Martin. Directorul programului F-35, Jeff Babione, a ținut ulterior un discurs care s-a dorit liniștitor, în care a dat asigurări că costurile vor scădea, că este vorba totuși de un avion cu capacități excepționale, etc. Până la urmă, Trump „vinde” astăzi meritele lui F-35 în toată lumea.
Dacă Lockheed-Martin pare că nu mai are nevoie să comunice despre programul F-35 este și datorită faptului că știe foarte bine că acest program este prea costisitor pentru a fi abandonat și , din această cauză, guvernul nu are de ales decât să-l susțină pentru a fi vândut în străinătate astfel încât costurile să scadă.
Lockheed-Martin, prin programul F-35, a știut să se adapteze perfect mediului. Compania s-a putut baza pe puterea politică a Statelor Unite în fața altor țări pentru a-și vinde aeronava de luptă.
În Statele Unite și în ciuda rolului de supraveghere pe care trebuie să îl joace un organism public, Lockheed-Martin a fost cel care a condus și a luat deciziile strategice în dezvoltarea F-35.
F-35 iese învingător în aceste raporturi de forțe. Pentru că, fie dacă trebuie crezuți cei de la Lockheed-Martin și considerat că F-35 este efectiv un „game changer”, fie dacă trebuie crezuți criticii săi potrivit cărora este un avion care nu și-a ținut promisiunile, F-35 a devenit un aparat care se vinde pentru 1500 de miliarde de dolari în peste zece țări.