Sursa foto: Arhiva EVZNu cer nimic de pomană. Deşi din când în când mai vezi câte unul dintre ei mergând jenat printre cârdurile de maşini, cele mai multe luxoase, de la semafor, cu câte o reţetă în mână. Nu are suficienţi bani să-şi cumpere medicamentele prescrise în ea şi fără unele dintre ele, moare. Mersul printre maşini, îmbrăcat în haine tocite, dar care se vede că au fost cândva bune, este un vetritabil drum spre supravieţuire.
Nu au un sindicat, care să le apere drepturile. Nici nu se pot aduna în Piaţa Victoriei să protesteze, pentru că unii nu au cum ajunge până acolo, iar cei mai mulţi se deplasează greu şi nu pot sta prea mult timp în picioare. Nici putere să mai sufle în vuvuzele sau să bată în tobe nu mai au, pentru a atrage atenţia asupra lor şi a cerinţelor lor. Din când în când, pe câte cineva dintre ei, femeie de regulă, care nu are îndrăzneala să iasă cu reţeta de medicamente printre maşini, pentru că toată viaţa a învăţat să treacă singură peste greutăţi, fără să ceară ajutorul nimănui, năvălesc câte trei poliţişti şi-i calcă în picioare ziarul pe care a întins la marginea trotuarului, pentru că nu are loc în piaţă de samsari şi oricum chiria este enormă, cele câteva legături de verdeaţă adunate din curte, pe care vânzându-le speră să-şi mai rotunjească veniturile.
Din când în când, statul de drept, are impresia că este mult prea generos şi se simte furat. Atunci, îi cheamă la control. La raport. Atunci, sunt nevoiţi să se dea jos din paturi, cei care nu mai pot singuri, ajutaţi de rude, sau să se ridice, cu mare greutate, cei care încă mai pot, şi să facă în vreun fel să ajungă pe la birouri, în faţa unor funcţionari care-i examinează ca pe nişte gâze, să vadă dacă nu cumva au toate picioarele şi nu le lipseşte vreunul, aşa cum scrie în fişa medicală. Unii dintre ei, pentru că nu au bani de cârje, sau şi dacă le-ar avea nu mai au puterea să le folosească, urcă treptele până la birourile unde domnesc măriile lor, funcţionarii, târându-se în patru labe.
Pensionarii. Cea mai vulnerabilă categorie socială. Pensionarii, cea mai urgisită şi cea mai batjocorită de către statul nostru de drept categorie de oameni.
O bătaie de joc făcută cu zâmbetul pe buze, în total dispreţ, de către vremelnicii ajunşi în fruntea statului.
Să dăm şi câteva exemple.
Anul trecut, în plină campanie electorală, Marcel Ciolacu, premier la vremea aceea şi liderul celui mai mare partid de la noi, era în plin avânt de campanie. Zbura sus. Nu se gândea decât la victorie. El, preşedinte. Partidul pe care îl conducea, la putere. Luat de valul campaniei electorale, a uitat să le spună pensionarilor un lucru esenţial. Ar fi trebuit să o facă măcar din respect pentru că unii dintre ei au făcut ani la rând parte din comisiile de bacalaureat. Mai mult, nu doar că a minţit prin omisiune. I-a şi înşelat.
Conform legii (Legea nr. 360/2023) care stabilește cadrul general pentru indexarea pensiilor şi unde se spune că idexarea se face anual, a dat asigurări că de la 1 ianuarie 2025 există bani pentru indexarea pensiilor cu rata inflaţiei. Deci, nu era vorba despre nicio mărire. Doar se respecta legea. După ce am intrat în noul an, Marcel s-a comportat precum Moromete („Moromeţii”, roman, două volume, apărut la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, în 1955 primul volum, și în 1967 volumul al doilea, scris de Marin Preda, precizare pentru iubitorii de literatură, roman existent în programa de bacalaureat) în celebra scenă a lui Ilie Moromete cu perceptorul, redată magistral şi în filmul cu acelaşi nume („Moromeţii” , film alb-negru, lansat în 1987, regia Stere Gulea, având în rolurile principale pe actorii Victor Rebengiuc, Luminița Gheorghiu, Gina Patrichi, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Petre Gheorghiu și Florin Zamfirescu – pentru cinefili).
Marcel a spus candid: „N-am! Nu ţi-am spus că n-am?”! Păi nu ştiai că n-ai, Marcele, şi când făceai socotelile că toţi pensionarii vor primi la indexarea prevăzută de lege, aproximatix 300 de lei, ceea ce pentru unii însemna foarte mult? Ştia! ŞI ce dacă? Cei astfel nedreptăţiţi nu au cum să iasă nici în Piaţa Victoriei la proteste, nici nu au vreun sindicat care să facă scandal în locul lor. Aşa că după ce a pierdut tot, aşa cum a pierdut diploma de bac, Marcel s-a dus liniştit acasă. Cu capul plin de amintiri plăcute, din plimbări cu avioane private şi un uşor bâzâit în urechi de la Formula I. Iar pensionarii au rămas cu paguba.
Zilele astea vine a doua bătaie de joc. Mica recalculare. Plini de speranţă, pensionarii sau cei care îi mai pot ajuta, copii sau alte rude, s-au pus pe colindat ţara să facă rost de adeverinţe, în speranţa că le vor mai creşrte veniturile. Că, din nou, este lege, iar legea, nu-i aşa, trebuie respectată. Au făcut cozi pe la casele de ajutor reciproc şi au cheltuit bruma de bani împrumutată pe drumuri prin ţară, pentru că Arhivele statului, nu mai sunt ale statului. Sunt depozitate pe la privaţi, că statul nu mai are depozite. Astfel încât un pensionar din Reşiţa, spre exemplu, a trebuit să meargă până la Constanţa, sau la Suceava, pentru că acolo fusese mutată arhiva întreprinderii unde lucrase. Şi să mai şi plătească ditai taxa pentru eliberarea unei adeverinţe, că aşa e la privat.
După toată această vânzoleală, s-a aşteptat cu speranţă aplicarea legii. Care, spune ministrul de finanţe de acum, nu se poate aplica. Pentru că nu merge softul care recalculează pensiile. Maşinăria naibii. „Inteligenţa artificială susţine prostia naturală” – vorba prietenului Andrei Păunescu. Aşa că nu în aprilie, cum se promisese, pensionarii vor primi banii pe veniturile suplimentare provenite din adeverinţele procurate cu mari sacrificii. Poate la toamnă. Prin septembrie-octombrie. Poate porneşte softul. La toamnă, desigur, pentru cine mai apucă. Cine nu, ajutorul de înmormântare încă se mai dă.
Şi încă un mic amănunt. În urma unui calcul simplu, în care se socoteşte speranţa de viaţă din România şi cât a contribuit fiecare pensionar pe perioada cât a muncit, rezultă că pensonarii, chiar şi cei longevivi, au contribuit mai mult la fondul de pensii decât le înapoiază statul acum, lună de lună, ca pensionari.
Şi ar mai fi ceva. Nu vă gândiţi, măi nemernicilor, că oamenii de care vă bateţi voi joc acum, pentru că ştiţi că nu au cum să riposteze, au construit ceea ce voi aţi furat şi aţi vândut, ca să vă îmbogăţiţi? Că datorită lor aveţi voi averile în care vă lăfăiţi şi pe care le afişaţi cu ostentaţie? Şi pe care, la o scuturare zdravănă a Fuiscului, nu le-aţi păutea justifica nicicum?
