Astăzi FC Barcelona se va întâlni pentru a treia oară – în doar zece zile – cu Real Madrid. Doar miza financiară enormă a acestei semifinale şi tactica obstructivă a echipei antrenate de José Mourinho ne pot priva de spectacolul la care pura întâmplare ne-a îndreptăţit.
Sub imperiul ultimelor rezultate înregistrate la meciurile dintre cele două echipe, cei care ţin cu Barcelona şi-ar putea dori ca pe tabela de scor să fie reportate măcar câteva dintre golurile acelui 5-0 de astă toamnă sau acelui 6-2 de acum două sezoane. Au fost scoruri record pentru El Clasico, care au întărit şi omagiat – prin proporţiile lor neverosimile - reuşita istorică a Barcelonei: convertirea unei alergături haotice, începută pe stadioanele înnămolite ale secolului XIX, într-un desăvârşit spectacol coregrafic. Acesta este serviciul pe care Barcelona l-a adus fotbalului, serviciu pentru care microbiştii din toată lumea vor rămâne pentru totdeauna datori clubului din Catalonia. Pe internet, poate fi găsită o poză cu adolescentul Andrés Iniesta. A fost făcută în urmă cu 12 ani. Micuţul Iniesta – purtând banderola de căpitan al echipei de juniori şi înotând în echipamentul blau-grana - primeşte trofeul unui turneu organizat cu ocazia aniversării centenarului FC Barcelona. Era anul 1999, iar echipa de seniori îl avea ca antrenor pe Van Gaal. Olandezul conducea un lot poate la fel de valoros pe cât e cel de azi - cu Rivaldo, Figo şi Kluivert în linia de atac – dar cu reuşite mai modeste. Barcelona din vremea aceea era un colectiv capricios, rigid, prăbuşit sub greutatea propriilor nume. Ulterior, avea să se dezintegreze cu păcatul de a nu fi obţinut, pe plan european, rezultatele aşteptate de cei care o vegheau din tribune. Fotografia micului Iniesta, intimidat de greutatea cupei pe care trebuie să o ţină în mâini, e printre cele mai accesibile mostre documentare ale trecutului Barcelonei de astăzi. În ciuda aurei sale de selecţionată a lumii, echipa pe care o vedem la televizor e formată din jucători care acum zece ani, la juniori, driblau mopurile spălătoreselor de pe Camp Nou. Messi, Xavi, Puyol, Iniesta, Valdés, Piqué sau Pedro nu au fost achiziţii bombastice, pe piaţa delirantă a ultimului deceniu, ci extracţii din pepiniera proprie a clubului. Din lotul celor 21 de jucători care umplu azi vestiarul Barçei, 11 – deşi au naţionalităţi diferite - au promovat de la eşaloanele de copii şi juniori. Acest model de succes contrabalansează un tablou din ce în ce mai convingător în ultimul timp. Cel în care marile capitaluri financiare se substituie tradiţiei, cumpărând antrenori, jucători şi suporteri şi făcând să apară echipe de fotbal redutabile în „no man’s land”-ul unor oraşe de provincie sau al cartierelor mărginaşe din metropolele Europei. José Mourinho este un exponent al acestei tendinţe, iar anii pe care el i-a petrecut la Chelsea, sub patronajul extravagant al lui Roman Abramovici, au fost în sine o apologie a mercenariatului. După finala Cupei Regelui, de săptămâna trecută, ca să justifice jocul neatrăgător al echipei sale, Mourinho a declarat că preferă să fie un antrenor de trofee, decât să fie un antrenor de fotbal. Declaraţia lui i-a sporit capitalul de antipatie, însă nu a sunat surprinzător venind din gura cuiva legitimat pe Santiago Bernabéu. În ultimii zece ani, Real Madrid a avut un aport esenţial la mercantilizarea fotbalului. A fost clubul care a importat pe stadioane strategia „star-vehicle”-ului hollywoodian: politica de distribuire a actorilor nu după nevoile acţiunii filmului, ci după numărul de bilete pe care numele acestora reuşeşte să îl vândă. Aşa se face că vestiarele Real Madrid au arătat, vreme de mult timp, ca o grădină zoologică: jucătorii erau achiziţionaţi nu pentru eficienţa lor din teren, ci pentru ca, pe seama lor, să fie fabricate milioane de obiecte vândute pe pieţele asiatice de chilipiruri. Deşi azi „star-system”-ul practicat de Real Madrid se găseşte în remisiune, cotidianul britanic „Daily Telegraph” tot a putut calcula că suma de transfer a lui Cristiano Ronaldo, 95 de milioane de euro, o depăşeşte cu 10 milioane de euro pe cea plătită de FC Barcelona pentru aducerea tuturor jucătorilor din primul „unsprezece”. Poate că performanţele lui Mourinho - colecţia lui de trofee - îşi vor găsi loc în Cartea Recordurilor, iar strategia de transferuri a Real Madrid va intra în volumele viu-colorate cu care marketingul îşi popularizează reţetele de succes. Echipa de azi a Barcelonei va avea parte de un alt fel de memorie. Barç a joacă cel mai frumos fotbal din lume şi cel mai frumos fotbal din toate timpurile. O spun inşi cu gusturi şi ocupaţii diferite. De la suporteri de rând, la tenorii Domingo şi Carreras sau baschetbalistul american Kobe Bryant, până la scriitorul maghiar Péter Esterházy, care a declarat că televiziunea sa ideală ar trebui să difuzeze emisiuni culturale, muzică simfonică şi meciuri de pe Camp Nou. Deznodământul semifinalei din această seară contează mai puţin. Barcelona a învins deja, într-o competiţie imposibilă: împotriva tuturor echipelor care au călcat vreodată pe un teren de fotbal.
Recomandările noastre
