Emilian Isailă: "Soţia mea mă sună ieri după-amiază şi-mi spune misterios: „Avem o problemă. Fiica noastră a descoperit jocurile pe computer“. În primul moment, trebuie să recunosc, mi s-a părut o veste bună."
Soţia mea mă sună ieri după-amiază şi-mi spune misterios: „Avem o problemă. Fiica noastră a descoperit jocurile pe computer“. În primul moment, trebuie să recunosc, mi s-a părut o veste bună. Mi-am imaginat că o să scap să mai butonez eu tastatura, s-o îmbrac şi s-o dezbrac pe Rapunzel, în timp ce-l alerg pe Prinţul Ştefan prin castel.
Îmi imaginam că Maria, la vârsta de 3 ani, a descoperit butoanele şi se joacă singură în timp ce eu voi putea să «zac» în pat, uitându-mă la meciuri. Dar m-am liniştit repede. De fapt, noi, părinţii, am rămas la tastatură, problema fiind aceea că fiica noastră nu mai vrea să facă şi altceva în afară să stea în faţa calculatorului.
Ştiu că nu suntem singurii părinţi în această situaţie şi că în curând va pune ea stăpânire pe tastatură şi va încerca să-şi organizeze viaţa în funcţie de un joc sau altul.
La prima vedere, pare o situaţie fără ieşire. Copiii din ziua de azi sunt purtătorii unui blestem secret care-i face să eşueze în faţa ecranului de televizor sau computer. Dar adevărul e altul, şi soluţia ţine de noi, părinţii. Eşecul sau succesul unui copil are legătură cu mediul în care creşte. Are legătură cu capacitatea noastră de a-i propune şi alte activităţi în afara celor comode în care copilul se joacă pe computer, iar părinţii se uită la televizor. E o situaţie extrem de convenabilă. Cel mic e liniştit, iar tatăl se odihneşte după o zi de muncă.
Exact aici e marele pericol. De fapt, cel mai greu lucru în profesia de părinte e acela că eşti mereu obosit şi ai tendinţa să depui armele. Dar, în loc de un joc pe computer, e de mii de ori mai bun unul în parc alături de alţi copii. Pentru a scăpa de obsesia ecranelor, cel mic trebuie să aibă un program în care uitatul la televizor şi dansul pe tastatură nu trebuie să lipsească, dar e obligatoriu să fie limitat.
Da, pare uşor de spus, dar greu de făcut. Din păcate, singura şansă să-i salvăm şi să nu le oferim un viitor în care să fie sedentari şi obezi încă din şcoala generală are legătură cu sportul. Un copil pune la fel de multă pasiune în practicarea unui sport ca şi în privitul la televizor sau joaca pe computer. Pentru ei aceste preocupări, percepute atât de diferit de noi, adulţii, sunt la fel de interesante şi de pline de aventură.
Aşa că pasiunea fiicei mele pentru Prinţul Ştefan nu poate fi vindecată decât cu trei şedinţe de înot şi două de dans pe săptămână. Astfel va căpăta mai multă putere şi graţie ca să-l cucerească.
De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“.
Recomandările noastre
