Am participat la un eveniment și ascultam niște prezentări despre cum suntem furați. Nu că nu am ști că ne fură și statul și privatul, dar ca niște masochiști desăvârșiți ce suntem, ne place să ascultăm explicațiile și mecanismele. Nu că ne-ar ajuta la ceva. Țâțâim din buze și exclamăm: „Ce să faci? N-ai ce să faci, trăim în România.” De parcă România asta ar fi o gaură neagră în care ai căzut drept pedeapsă pentru greșelile strămoșilor.
În timp ce ascultam mi-am amintit de un episod petrecut la Tîrgu Mureș, când lucram la televiziunea locală. Un operator de televiziune prin cablu anunța că majorează abonamentul cu 5 lei. Au inventat ei o taxă. Am zis că dau lovitura cu știrea, că mă pun bine cu interesul oricărui abonat. La o știre de televiziune îți trebuie vox-uri. Adică, voci de la cetățeni. Pornesc eu pe ulița mare să-i întreb pe oameni ce părere au. Primii 10 au trecut pe lângă mine și operator ca pe lângă gard. Mi-am pregătit și o replică de agățat: „Știți că s-a scumpit...” Pentru că orice cetățean normal care face bani muncind, nu-i culege din grădină ar fi interesat de aspectul scumpirii. Nici așa nu i-a interesat. Cum nu puteam să-mi las știrea să pice, mai ales că eu eram foarte revoltată, am insistat. De aici începe distracția. Am fost la un pas de a lua bătaie. Și singura lor reacție a fost să mă ia pe mine la întrebări. „Ce-s 5 lei, doamnă?” „Vezi de lucruri serioase!” „ Nu ți-e rușine? Alții cât fură!” Unul, care aștepta autobuzul, nu o limuzină, mi-a dat replica mortală: „Ce-s 5 lei la banii mei?”
La o socoteală simplă, doar la 50 000 de abonați, firma câștiga 250 000 de lei pe lună. Din pix. În schimb, abonații acelei firme au ieșit în stradă că a fost scos din grilă nu știu ce canal de cancanuri.
Povesteam odată cu un boss al unei companii de telefonie mobilă. Și-mi spunea că dacă ei iau doar 10 cenți, care nu se simt nicăieri, de la fiecare abonat, își scot cheltuielile pe un an.
Pe ce se bazează toți, stat și privat, atunci când ciupesc de la om? Pe fudulie. Privesc cu stupefacție cum lumea lasă mărunțișul la magazin sau în orice alt loc unde nu se dă bacșiș. Odată, la un binecunoscut supermarket din București, așteptam restul. Casierița m-a întrebat răstit: „Ce mai vreți?” „Restul.” „50 de bani?”, s-a oripilat ea. „Da. Dvs. mi-ați da marfa dacă nu aș avea 50 de bani?”. A scormonit în sertarele casei, a căutat cei mai mărunți bani, mi i-a trântit pe tejghea. Nu am făcut un pas că am auzit-o: „Calica dracului!” Și s-au apucat să se hlizească toți. Și colegii și clienții. M-am întors, am căutat-o pe șefa de magazin și am stârnit o adevărată tevatură. Nu știu cine, ce a înțeles, dar posibil să fi rămas cu impresia că-mi mănânc de sub unghii. Am fost și în alte țări și am participat la evenimente pe teme financiare. Nicăieri nu am auzit de astfel de practici.
Revin la subiectele evenimentului la care am participat. Consiliul Concurenței a constatat că reducerile de Black Friday au fost o mare păcăleală. Pentru că nu s-au respectat principiile pe baza cărora se fac reducerile. Am mai aflat că românii au fost furați la prețul energiei electrice. Dacă am face campanii de conștientizare, dacă am spune că, la fel ca hoții de buzunare sau cei care te tâlhăresc, și furatul cu acte în regulă te afectează. Și nu pentru că n-ai ce face, trăim în România, ci pentru că se bazează că tu ești cel care spune: La banii mei, la fudulia mea!
Recomandările noastre
