Islamizarea Turciei în cursul ultimilor 16 ani seamănă – însă la ralanti – cu islamizarea rapidă a Iranului începând cu 1979.
O tulburătoare analiză a lui AJ Caschetta, profesor la Rochester Institute of Technology și membru al Middle East Forum și publicată de Gatestone Institute.
Iranul nu a avut nevoie decât de câteva luni pentru a-și afișa ostilitatea islamistă implacabilă față de un stat american laic care îi era aliat. Sub conducerea lui Recep Tayyip Erdogan, Turcia merge pe aceeași cale, însă cu o prudență mai mare.
Șahul Reza Pahlavi din Iran l-a exilat pe Ruhollah Khomeini (în Turcia, coincidență) în 1964. La revenirea sa în Iran, pe 1 februarie 1979, Khomeini a preluat puterea absolută aproape imediat. Șahulm tratat de cancer în afara țării, nu a putut face nimic pentru a-l împiedica. Khomeini și aliații săi din clerul șiit au creat rapid Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (CGR), care s-a arătat repede mai represiv decât SAVAK, poliția secretă a Șahului, față de dușmanii regimului.
Închisoarea de tristă amintire Evin, unde SAVAK închisese odinioară 5000 de inamici politici ai Șahului, s-a umplut în rapid cu peste 15.000 de opozanți politici al lui Khomeini.
În câteva săptămâni, Khomeini a instaurat un regim de teroare pe care l-ar fi invidiat și Robespierre.
În schimb, islamizarea Turciei a avut un proces mult mai lent. În mod deliberat, dar în doze mici, Recep Tayyip Erdogan a profitat de o serie de alegeri. Poate că a tras învățăminte din erorile pe care le-a comis în 1998, când, ca primar al Instanbulului, își ațâța partizanii strigând: „Moscheile sunt cazarmele noastre, cupolele lor sunt căștile noastre, minaretele lor sunt baionetele noastre”. La vremea aceea, Erdogan a fost condamnat pentru incitare la ură la zece ani de închisoare și alungat din toate funcțiile publice.
Erdogan nu a avut nici o clipă gândul de a renunța. El a creat o formațiune politică numită Partidul pentru Dreptate și Dezvoltare (AKP), care a obținut un mare succes în 2002.
Interdicția lui Erdogan a fost ridicată și revenirea sa la putere s-a soldat cu alegerea sa ca prim-ministru în 2003.
Erdogan a mers apoi pe calea islamizării prudente, evitând sistematizarea. El a început prin confiscarea câtorva biserici creștine, apoi a reformat legile privind veșmintele islamice și a început să-i persecute pe musulmanii ne-sunniți.
Două elemente cheie i-au permis să-și lărgească puterea: războiul civil sirian în 2011 și tentativa nereușită de lovitură de stat împotriva sa din 2016. Așa cum arăta într-o analiză de acum doi ani Daniel Pypes:
„După ani de reținere și disimulare, adevărata sa personalitate – grandilocvent, islamist și agresiv – a ieșit la lumină. Acum, el înțelege să domnească ca un despot.”
Erdogan a zis la un moment dat: „Democrația este ca un tramvai. Te sui până la stația de destinație, apoi te dai jos.”
Se pare că acum s-a dat jos din tramvai.
În Iran, abia coborât din avionul care îl aducea de la Paris (Franța a fost etapa ultimă a exilului său), Ruhollah Khomeini a început să distrugă laicitatea instaurată de Șah după multe decenii de occidentalizare.
Așa-zisa „revoluție albă” a Șahului, un program de reforme lansat la cererea administrației Kennedy, în ianuarie 1963, deschisese ușile instituțiilor pentru femei, trasnferase terenurile agricole celor care le exploatau, și a deschis țara pentru toate semnele de modernitate din Occident.
În 1967, proiectul legii privind protecția familiei a permis femeilor să solicite divorțul, să obțină custodia copiilor și să-i refuze soțului dreptul de a avea mai multe soții.
Șahul a abolit și „căsătoria temporară” (o mascaradă religioasă șiită care legaliza prostituția) și a crescut vârsta legală pentru căsătorie de la nouă ani (după exemplu Profetului Mahomed) la cincisprezece.
Khomeini a denunțat programul de occidentalizare al Șahului drept „Occidentoxicare”. Statele Unite au trecut de la statutul de gigant tehnologic grijuliu să împartă roadele modernității cu aliatul său anticomunist din Orientul Mijlociu, la cel de „Marele Satan” care dorea laicizarea Iranului ștergându-i cultura islamică.
În Turcia, Erdogan a erodat lent și progresiv libertățile cetățenilor turci. Asemenea lui Khomeini, el a căutat să-și epureze țara de programul de occidentalizare al predecesorilor săi. Turcii datorau deschiderea țării lor lui Mustafa Kemal, un general turc reformator, venit la putere după prăbușirea imperiului otoman la sfârșitul Primului Război Mondial.
Această deschidere a deosebit Turcia de restul lumii musulmane. Mustafa Kemal a adoptat numele de „Atatürk” („Părintele Turcilor”), apoi a abolit oficial și sistematic califatul islamic în 1924, și a întreprins secularizarea și occidentalizarea Turciei.
Timp de șaptezeci de ani, Turcia a părut imunizată împotriva islamismului. Dar această imunitate pare astăzi iluzorie.
De îndată ce a devenit prim-ministru, Erdogan a început să erodeze sistemul lui Atatürk. Când a ajuns președinte, l-a demolat în totalitate.
Armata turcă, odinioară puternică, și-a pierdut progresiv independența. Drepturile minorităților, în special ale creștinilor, au fost reduse. Erdogan s-a concentrat pe închiderea bisericilor și construirea de moschei. Presa a pierdut libertatea cuvântului iar lumea universitară turcă a devenit doar o umbră a ceea ce era.
Preocuparea cea mai importantă a unui islamist care accede la putere este de a aplica decretul coranic care afirmă: „Allah nu are aliați”. Acest argument l-a determinar, în 1991, pe Ayman al-Zawahiri, actualul lider al Al-Qaida, să critice participarea Fraților Musulmani la procesul democratic din Egipt:
„În democrații, dreptul de a legifera este concedat altcuiva decât lui Allah PreaÎnaltul. Așa este democrația. Cel care se joacă cu focul este un necredincios – deoarece a pus alți dumnezei în locul lui Allah.”
Versiunea șiită a acestei interdicții afirmă că nici o ființă umană nu trebuie să guverneze înainte de venirea celui de-Al Doisprezecelea Imam Ascuns și orice tentativă de a acționa în locul său este profană.
Planul lui Khomeini a fost de a crea „velayat-e-faqih”, în general tradus ca „guvernarea doctorilor de credință”. Acest sistem plasează guvernarea cotidiană în mâinile religioșilor care aderă atât de strict la Sharia încât regimul să nu poată fi bănuit de nimeni de un „parteneriat cu Allah”. Ei spun că nu guvernează cu adevărat, ci observă situația cu pioșenie așteptând să apară al Doisprezecelea Imam Ascuns.
Pentru a-i păstra sub observație pe acești guvernatori de credință, Khomeini s-a numit „Rahbar” („Ghid Suprem”). S-a prezentat ca un înțelept, dar nu era decât un dictator care găsise mijlocul de a înșela populația și de a o amenința atunci când înceta să asculte.
Acapararea progresivă a puterii de către Erdogan a fost realizată grație reformelor democrate ale lui Atatürk. Temutul „Un om, o voce, o credință” i-a oferit lui Erdogan victorii electorale și la fiecare victorie, Erdogan a devenit mai autoritar și mai islamist.
După pseudo-tentativa de lovitură de stat din 2016, acapararea puterii s-a intensificat. După ce a obținut majoritatea la referendumul constituțional din 2017 și după ce a câștigat alegerile prezindențiale din 2018, Erdogan a modificat constituția, ceea ce i-a permis să acceadă la putere pentru a se așeza mai bine în statului de Khomeini al Turciei.
Obiectivul lui Khomeini în politica externă era foarte simplu: extinderea influenței Iranului, răspândirea islamismului șiit și lupta împotriva a tot ce este occidental.
Politica externă a lui Erdogan s-a arătat și ea ostilă Occidentului încă de la început, înainte chiar de a fi numit prim-ministru în 2003. În perioada dintre 11 septembrie 2001 și invadarea Irakulului, Turcia a negociat cu administrația Bush un acord pentru ca 62.000 de militari să pătrundă în Irakul lui Saddam Hussein dinspre Nord.
Finanțarea acestui contract militar a adus Turciei un ajutor direct de 6 miliarde de dolari și garanții de împrumuturi suplimentare pentru mai multe alte miliarde de dolari.
Însă după victoria AKP la legislativele din noiembrie 2002 – partidul lui Erdogan cucerise 60% din locurile parlamentare – Erdogan a făcut uz de toată influența sa pentru a anula acordul.
Atât ca premier cât și ca președinte, Erdogan a dus o politică de ostilitate crescută față de interesele americane. Erdogan a luat apărarea flotilei de eliberare a Gazei, a ajutat Iranul să duc arme în Siria și i-a combătut pe kurzi, aliații Americii.
Nu doar că a popularizat - și poate chiar a inventat - salutul cu patru degete al Frăției Musulmane, dar s-a și apropiat de Frăția Musulmană și a adoptat tipul lor de islamism.
În ceea ce privește politica ostaticilor, paralela Khomeini – Erdogan este tulburătoare. Pe 4 noiembrie 1979, forțele lui Khomeini au pus mâna pe ambasada SUA din Teheran și au reținut ca ostatici 52 de funcționari ai ambasadei, diplomați și civili, timp de 444 de zile.
După eliberarea lor, Khomeini a continuat să răpească americani, în special prin mandatari teroriști.
Ultimul derapaj al lui Erdogan spre khomeinism a dat naștere la termenul de „diplomație a ostaticilor”. Pastorul american Andrew Brunson, luat ostatic pe 7 octombrie 2016 a fost utlizat ca pion diplomatic de către Erdogan. A fost acuzare de „creștinizare”, potrivit terminologiei adoptate de noul regim islamist. Iar Brunson nu era singurul ostatic american din Turcia.
Se poate susține că Statele Unite au subestimat timp de decenii pericolul căderii Șahului și creșterea puterii politice a islamului șiit. Cu atât mai mult cu cât Iranul a profitat de mandatul unui președinte slab care nu a făcut nimic pentru a-l ajuta pe Șah și în realitate a precipitat eliminarea sa.
Când Jimmy Carter a realizat cât de stupidă era abandonarea Șahului, era prea târziu.
Astăzi, Statele Unite au avut timp suficient și dispun de suficient de multă experiență pentru a înțelege ce se petrece în Turcia lui Erdogan.
Acum, când islamizarea încetează de a mai fi la ralanti pentru a trece la ritmul de croazieră, doar o lovitură de stat militară îl poate opri pe Erdogan să devină un Khomeini întreg.
Din fericire, nu mai suntem în 1979, și încă mai este timp să se tragă învățămintele dintr-un an care a fost teribil.
Mulți încep să reconsidere adeziunea Turciei la NATO. Din păcate, nu există nici un mecanism care să permită expulzarea unui membru NATO.
În schimb, nu există nici un motiv pentru a păstra zecile de bombe nucleare tactice B61 la baza aeriană de la Incirlîk. Deși bombele (flota aeriană turcă nu dispune de aparate pentru a le lansa) sunt securizate în adăposturi subterane, eventuala lor capturare reprezintă un risc major.
Ce s-ar fi ales din această lume dacă Statele Unite ar fi avut depozite de arme nucleare în Iran, înainte de ajungerea la putere a lui Khomeini? Imaginați-vă riscurile la adresa lumii dacă Erdogan pune mâna pe armele nucleare americane de pe teritoriul său.