Marcel Vlaicu, nepotul celebrului aviator Aurel Vlaicu, renunţă la manşă şi la haina militară după două decenii, pentru a urma calea bisericii.
Nepotul îndepărtat al lui Aurel Vlaicu este încă pilot de MIG-uri. Încă, pentru că e doar o chestiune de zile până la pensionare. Are sute de ore de zbor la activ, pe MIG-uri şi pe elicoptere. Este militar de carieră şi e mândru de asta. Dacă ţara i-ar fi cerut-o, ar fi plecat cu pieptul gol la război. Din fericire, nu a fost cazul, mai bine se luptă acum cu sufletele semenilor, încercând să-şi aducă pe calea cea dreaptă enoriaşii. Soldat cu licenţă în Teologie
Marcel Vlaicu nu este un pilot oarecare, ci un preot-pilot, primul din ţară care a reuşit să împletească cele două meserii complementare. Peste doar câteva luni însă, va renunţa la manşă şi la haina militară pentru patrafir. Vlaicu a decis că se va dedica doar preoţiei. „20 de ani mi-am slujit ţara cu credinţă. Acum vreau doar să îl slujesc pe Dumnezeu cum ştiu mai bine“, spune părintele.
Cu un nume predestinat carierei de pilot, ar spune unii, preotul Marcel Vlaicu este mândru de originile sale. Nu o dată a fost întrebat dacă e rudă cu celebrul aviator:
„Dacă se merge pe arborele genealogic, există un grad de rudenie cu Aurel Vlaicu, însă nu aş putea spune cu exactitate care este acela. Cert este că avem o rădăcină comună.“
Spune că a fost atras de viaţa militară încă din adolescenţă, motiv pentru care, în 1984, a absolvit Liceul Militar. A urmat apoi şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie, cariera de tânăr pilot începând-o la Baza de Aviaţie din Câmpia Turzii, în 1988. Şi pentru că viaţa de militar presupune să mergi acolo unde este nevoie de tine, în 1991, pilotul Vlaicu a venit la Timişoara, la Unitatea de Aviaţie. SOARTĂ Primul pas spre Biserică
După sute de ore de zbor pe MIG-uri, a fost mutat la Baza de Elicoptere de la Caransebeş, iar apoi la Baza Aeriană de Transport Bucureşti. Pentru ca, de mai bine de doi ani, să revină la unitatea unde şi-a început cariera, la Câmpia Turzii. În urmă cu 13 ani, el a decis să mai urmeze o facultate, aceea de Teologie. „Acel preot vei fi tu“
„Viaţa a făcut să am o discuţie mai lungă cu un preot şi, apoi, din curiozitate, am participat la un curs al studenţilor de la Teologie. Atunci m-am decis că voi urma şi eu această facultate, că cele două meserii sunt complementare. Cel puţin eu aşa am simţit“, povesteşte preotul-pilot. A învăţat două luni şi a devenit student al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, pe care a absolvit-o în 1999.
În primăvara anului 2000, lui Marcel Vlaicu i s-a decis soarta. A fost o chestiune de câteva minute, într-o întrevedere cu Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu.
„Căutam ajutor ca să se pună bazele unei biserici în cartierul de blocuri de la Aeroport. Atunci am fost la Mitropolitul Corneanu şi i-am cerut să ne ajute să facem acest lucru, să desemneze un preot care să slujească acolo. S-a uitat la mine şi mi-a spus: acel preot vei fi tu“, îşi aminteşte militarul, care şi acum simte aceeaşi stare, aceea că nu putea crede că i se împlineşte un vis. În ziua de Paşte a fost hirotonit preot. Era, atunci, căpitan de aviaţie.
Devenise, brusc, ceva unic. Era primul militar român care slujea în faţa altarului. Era un caz unic în Armata Română, dar şi în Biserica Ortodoxă. Aşa a fost înfiinţată Parohia Ortodoxă Timişoara-Aeroport, cu căpitanul Marcel Vlaicu paroh al ei. NOSTALGIE
Pe cer se simţea mai aproape de Cel de Sus
De mai bine de opt ani, Marcel Vlaicu îşi împarte timpul între cele două chemări ale sale: pilotajul şi preoţia. Până în urmă cu cinci ani, lucrurile au mers destul de bine: zbura ziua, în orele de program, ca oricare alt aviator, dar seara, sâmbetele, duminicile şi la sărbătorile creştin-ortodoxe, slujea la altar. Şi totuşi, noul drum ales de pilotul-preot, urmaş al marelui Aurel Vlaicu, avea să fie unul cu multe încercări. Dacă la înălţimi pilotul avea la orizont mereu cer senin, nu acelaşi lucru se întâmpla şi la sol. Destul de curând de la momentul devenirii ca preot, Marcel Vlaicu a început să se lovească de diferite concepţii greşite şi obtuzităţi venite din partea unor superiori cărora le era greu să înţeleagă că ambele meserii pot fi practicate fără a fi afectată vreuna dintre ele: „Nu mi s-a mai permis să zbor. Chiar mi sa sugerat discret că ar fi bine să ies în rezervă. De cinci ani sunt la sol“. Senzaţii unice
Ce înseamnă ţintuirea forţată la sol pentru un om pentru care zborul înseamnă totul este greu de descris în cuvinte şi destul de greu de înţeles de cei din jur. Şi asta pentru că, aşa după cum spune chiar preotul-pilot Marcel Vlaicu, fiecare zbor este diferit unul de altul. „De fiecare dată când te ridici de la sol este o altă senzaţie. Aş putea spune că fiecare zbor este o nouă naştere. Este o senzaţie pe care nu poţi să o descrii, trebuie să o simţi, să o trăieşti“.
Sânge de aviator
Extrem de pasionat de zbor, Marcel Vlaicu recunoaşte, cu resemnare, că îi lipsesc momentele în care era la manşa unui avion. Se gândeşte chiar ca în momentul în care va încheia cariera militară să se orienteze spre zborurile de agrement. „Odată ce ai această meserie în sânge, nu poţi să mai renunţi uşor, nu poţi să stai prea mult timp departe de zbor. Îmi amintesc că, la primul zbor, unul dintre profesorii mei era în turnul de control şi mă ghida prin cască. Dar aşa de bine ştia absolut toate mişcările avionului, încât la un moment dat aveam impresia că este în spatele meu. Închid ochii şi văd fiecare mişcare pe care trebuie să o faci când ajungi la manşa unui avion şi simt fiecare mişcare pe care avionul o face“, mai spune Marcel Vlaicu. LA SOL
„Nu regret nimic“
Totuşi, oricât de mult ar iubi zborul, oricât de pasionat ar fi de meseria de pilot, Marcel Vlaicu e hotărât să renunţe definitiv la cariera militară. La 42 de ani, şi după 20 de ani de haină militară, preotul-pilot se va retrage din Armata Română: „Nu regret nimic, chiar şi momentele mai puţin plăcute. Sunt fireşti, sunt umane până la urmă. I-am iertat pe toţi cei care au încercat să-mi facă rău“. Acum vrea să se dedice din plin menirii sale de preot, mai ales că are în grijă două biserici: cea din cartierul Aeroport şi cea a fostei biserici militare din Piaţa 700, pe care preluat-o, ca paroh, la începutul acestui an. În plus, îşi doreşte ca în cadrul Spitalului Militar să înfiinţeze o mică biserică, aşa cum există în toate unităţile sanitare din ţară. Este un proiect pentru un viitor cât se poate de apropiat. La fel de prioritară pentru preotul Marcel Vlaicu este şi familia, care a trebuit să se obişnuiască ani la rând cu lipsa sa.
