Cotidianul "Evenimentul zilei" a fost singurul ziar care a urmarit pas cu pas povestea Florinei, fetiţa de 11 ani care a mers să avorteze în Marea Britanie, dupa ce a fost violată de unchiul ei şi a rămas însărcinată.

Reporterul EVZ, Mihaela Năftănăilă, povesteşte cum a cunoscut-o pe Roxana şi prin ce aventuri a trecut timp de zece zile, cât s-a aflat la Londra, alături de Florina şi de mama acesteia, Lacrămiora.

Prima impresie: Capitala Angliei, un oraş agresiv

În primele zile, Londra mi s-a părut un oraş chinuit, mult prea aglomerat şi prea agresiv. Vremea sâcâietoare, cu soare care ba se ascundea, ba ieşea din nori, cu ploaie care ba se înteţea, ba se oprea, îmi displacea şi ea. Casele, pe care mi le imaginam ca într-un décor de film, erau toate la fel, iar oamenii arătau obosiţi.

O româncă din Târgovişte pe care am întâlnit-o într-o zi tramvai mi-a povestit că sunt puţine persoane care lucrează aproape de casă. “Majoritatea oamenilor fac două ore până la muncă şi alte două ore la întoarcerea spre casă”, mi-a spuns Anca, din Târgovişte. Până la sfârşitul anului este hotarâtă să se întoarcă, pentru că nu îi place deloc aici. „Nici măcar prieteni nu poţi să îţi faci printre români, fiindcă le este teamă că le iei locul de munca. E junglă”, mi-a mai povestit ea.

În altă zi, când aşteptam ultimul metrou, m-am împrietenit pe peron cu o negresă şi cu o indiancă. Ambele se plângeau că sunt obosite de prea multă muncă. “I’am too tired, too tired, you know! I am craving for a cigar, curly hair”, îmi zicea negresa.

Chiriile ajung şi la 800 de lire pe lună

Şi alţi români pe care i-am mai întâlnit la Londra mi-au povestit că se munceste foarte mult, iar viaţa este scumpă. Un angajat în construcţii câştigă cam 1500-2000 de lire pe lună, iar o femeie care face curăţenie, babysitting, lucrează ca ospătăriţă într-un restaurant sau ca recepţioneră într-un hotel, între 1000 şi 1500 de lire pe lună.

Chiriile sunt între 300 şi 800 de lire lunar, iar mâncarea şi hainele costă şi ele destul.

Chiar şi aşa, cele 300-400 de lire, cu care rămâne un român în mână, după o lună de lucru în Marea Brianie, reprezintă mai mult decât salariul de 5-6 milionae pe care îl luau când au plecat din ţară.

Roxana, un român care a reuşit la Londra

Sunt însa şi români care nu trăiesc de pe o zi pe alta la Londra şi au poveşti de succes. Unul dintre aceştia este Roxana, cea care s-a oferit să o ajute pe Florina să întrerupă sarcina rezultată dintr-un viol, în Marea Britanie. Are o casă frumoasă, o maşină bună şi îşi permite să petreacă weekend-urile în orice capitală din Europa.

Pe Roxana am cunoscut-o pe internet, printr-un email, în urmă cu aproape trei săptămâni. Îmi citise articolul, din 23 iunie, despre schimbarea legii avorturilor. Mi-a sugerat că Florina ar putea să vină în Marea Britanie, iar eu am întrebat-o cu ce poate să o ajute concret. I-am lăsat numarul de telefon şi peste zece minute m-a sunat.

“Spuneţi-le părinţilor să vina încoace, să nu lase copilul aşa. Dacă asta vor, eu îi sprijin. Pun bani cu o prietena din SUA, ca să le cumpăr bilete de avion, le fac programări la o clinica privată şi îi ajut”, îmi spunea Roxana la telefon. Am întrebat-o cum facem cu pasapoartele şi i-am reamintit că fata are doar 11 ani şi nu şi-a facut nici măcar buletinul. “Să îşi facă mama paşaportul, în regim de urgenţă. Mai mult de doua zile nu le ia, viză nu le mai trebuie. În ce luna ai zis că e?”, s-a auzit în telefon. Îi am răspus: luna a cincea.

Duminica, pe 29 iunie, ne aflam toate trei, eu, Florina şi Lăcrămiora, pe aeroportul Heathrow, la Londra. Era 11.30, ora locală, iar Roxana ne astepta la ieşire, lângă staţia de autobuz, într-un Audi roşu, cu volanul pe partea dreaptă.

Croydon, o zonă plină de imigranţi

În prima seara la Londra, m-am cazat la un hotel din Croydon, în partea de sud a oraşului, la aproximativ şase kilometri de clinica, unde era, iniţial, programată Florina să facă avortul. Nu îmi plăcea zona, iar mai târziu am aflat că este rău famată. Pe străzile din Croydon este mizerie, aglomeratie, iar imigranţii care trăiesc acolo sunt foarte gălăgioşi. Aş putea spune chiar, imprevizibili.

Nici Roxanei, care m-a însoţit la hotel, nu i-a plăcut zona şi m-a sfătuit să mă mut. Cât s-a odihnit Florina am stat de vorbă. Lacrămiora ne-a povestit despre păţaniile de prin spitalele româneşti, Roxana despre aranjamentele pe care le-a făcut la clinicile londoneze. “Mâine avem prima consultaţie, la ora 11. Miercuri îi fac intervenţia”, a zis ea. M-am mirat că treaba s-a mişcă atât de repede, dar aveam emoţii. Florina se simţise rău tot zborul, iar burtica îi era evidentă. Roxana m-a asigurat însă că medicii care o vor opera sunt cu experienta şi că astfel de interventii, se fac de ani buni în Marea Britanie.

Fără lire în portofel şi adaptor pentru prize

Pe la ora cinci, Florina s-a trezit, iar Roxana a decis că era timpul să le ia la ea acasă. Rămasă singură, mi-am dat seama cât îmi era de foame, dar în portofel aveam numai euro. Din obişnuinţă, am plecat la drum în afara ţării doar cu euro.

“Unde găsesc un exchange office?, am întrebat eu la receptie.

Negresa frumuşică de după ghişeu mi-a răspuns că trebuie sa iau autobuzul vreo patru staţii. Fără nicio liră în buzunar, am exclus varianta de a folosi transportul în comun. O rog să îmi spună cam cât fac pe jos şi să îmi explice drumul, pentru ca nu am harta şi în hotel nu gasesc una de cumparat. Îmi da ca punct de reper “Marks and Spencer”. Super! Ca să gasesc drumul, mă orientez după tinerele cu sacoşe în mâini. Doi negri opriţi în fata unui local în care se ascultă reggae se iau de mine.

Mai încolo, pe asfalt, zace o geantă, cu toartele rupte.“Vreau mai repede înapoi la hooootel ”, îmi zic eu în gând. Găsesc un exchange , dar este déja ora 18.00, aşa ca se închide. “Sorry, madam! Too late”, îmi spune paznicul de la intrare.

Asta e! Azi scot de la un bancomat 100 de lire şi mâine mai văd. Mă doare stomacul, aşa că trebuie să mănânc. Dacă tot sunt singură, prefer să mă duc la Mac, să termin repede şi să ajung înapoi la hotel, cât mai e lumina. M-as fi plimbat pe străzi, dar niciuna nu-mi inspira încredere.

E prima oara în viaţă când mă văd nevoită să zac într-o cameră de hotel într-o ţară străină Am totusi laptopul, pot sa scriu despre păţaniile din avion a Florinei, să mai citesc, să mai stau de vorbă cu prietenii pe internet. Dau sa bag încărcătorul de la laptop în priză şi, în loc de două găuri, văd trei. „De ce naiba nu m-am gândit?! Ei sunt la 230 Volţi”, îmi aduc eu aminte. Din cauza Wimbledonului am găsit cu greu un hotel liber

La un supermarket din apropierea hotelului găsesc tot ce îmi trebuie: adaptor, hartă, apă, alune. Unul dintre vânzătorii de la magazin mă întreabă de unde sunt şi dacă îmi place la Londra. “Din România. Nu prea îmi place la Londra. E cam aglomerat”, vine raspunsul meu. El îmi spune că o să îmi găsesc uşor de lucru şi să mă obişnuiesc, pentru că în zonă sunt mulţi români. Îl rog să îmi spună cu ce autobuze ajung în centru, aşa că ia o foaie şi începe să înşire. “Autobuzul 109 pâna în centrul Croydon, tramavaiul trei spre Wimbledon, apoi metroul, pe care trebuie să îl schimbi de vreo două ori. Faci cam doua ore şi jumatate”, îmi explică el.

Ma intorc la hotel hotarata să mă mut, aşa că deschid laptopul şi mă apuc să caut pe internet un hotel cât mai aproape de o staţie de metrou şi de clinica Marie Stopes.

Roxana îmi spune că o sa găsesc cu greu cazare din cauza turneului de la Wimbledon şi că tot ce este mai ieftin şi mai aproape de centru este “sold out”. Se adevereste, dar sunt hotărâtă să mă mut lângă un hotel sau într-un apartament aproape de metrou. Găsesc ceva liber pe langă stadionul Wembley şi nu mai stau pe gânduri, fac o altă rezervare pe internet.

VA URMA...