În ianuarie 1997, la nici trei luni după ce mă întorsesem din Caraibe, mi s-a făcut, iar, dor de ducă pe mişcătoarele cărări. Am ales, din nou, Orientul Îndepărtat

Trebuia să ajung la un vapor care se afla în rada portului Lianyungang, din Nord-Est-ul Chinei. Numa’ că drumul până acolo a fost el însăşi o aventură mai mişto decât voiajul ce urma să fie. Am plecat din Bucureşti spre Timişoara cu un bătrân IL 62, că Airbus-ul care urma să ne ducă nu putea ateriza la Otopeni, din cauza gheţei de pe pistă. A urmat o escală la Manama, în Bahrein şi încă una la Bangkok. Unde am stat o noapte. Mai fusesem cu vaporul p-acolo, da’ n-ajunsesem în downtown-ul metropolei, că portul, fiind unul pe fluviu, era lunguieţ tare şi un drum în oraş putea dura şi câteva ore. Din opt inşi numai doi aveam vize valabile de Thailanda, aşa că ne-am zis să nu dormim pe jos prin aeroport. În oraş am cardit, mai întâi nişte tiger-shrimps la grătar, că acolo creveţii sunt ca mititeii la noi, şi ne-am umflat de bere locală până ni s-a făcut de altceva.

Mofluji în Thailanda

După un tur al bordelurilor din centru ne-am lăsat păgubaşi, momentan, că preţurile erau mai mari ca-n Bucureşti şi noi ştiam de la vapor că bagaboantele erau mai ieftine ca o omletă la crâşma Shorley, din Regie. Aşa că ne-am lăsat la mâna unui taximetrist care ne-a plasat unui peşte ciuciunghez ce ne-a băgat cu două maimuţe locale într-un hotel care arăta ca un cămin de nefamilişti de acum treij' de ani. Normal, ca la curve, am livrat banu’ înainte. În timp ce mă spălam pe picioare, că-mi puţeau copitele mai tare ca o ghenă plină cu coji de pepene fermentat, o văd în oglindă pe thailandeza mea cum îşi umflă poşeta şi zbâşti pe uşă. Ţip, opărit în amorul propriu, la amicul de vizavi şi îl văd cum aleargă cu un pantof în mână după cosânzeana lui, care tocmai îl lăsase mofluz. S-a întors după cinci minute cu banii înapoi. Nici el nu mai ştia cum a reuşit să scoată banu’ înapoi de la tata-san. Am adormit fericiţi că am evitat o ţeapă care ne-ar fi făcut să scădem în proprii ochi...

La coadă pentru Mao

A doua zi am zburat spre Beijing. Mai fusem io în China, da’ numa’ pe coastă, nicodată în interior, aşa că interesul era mărişor. Am stat două zile în fostul Pekin şi am avut norocul prostului. Ghida noastră, al cărei lexic în engleză însuma fo 50 de cuvinte, înţelesese până la urmă că vrem să ajungem în centru. După o oră de mers cu un microbuz am fost plantaţi într-o piaţă imensă, pietonală. Ne-a luat ceva timp să ne prindem că eram în piaţa Tienanmen. În mijloc o clădire şi o coadă. Ca tot românu’ ne-am aşezat la rând şi aşa l-am văzut pe Mao pe năsălia sa. Nu mai ştiu cât a costat să vedem mumia, dar nu prea mult. Singurele reguli erau să nu vorbeşti, să te înclini când ajungeai la copârşeu şi să laşi aparatul foto la poartă. La ieşire, am luat-o spre nord unde am văzut un zid mare şi roşu. Tot ca proştii, am dat de Oraşul Interzis. Pe care l-am vizitat preţ de fo patru ore. Mişto trăiau împăraţii chinezi.

Cu trenul, la clasa a III-a, prin China

După două zile, timp în care am aflat că celebrul „Pui Shanghai” nu se găteşte decât în America şi Europa şi niciun chinez decent nu ar băga în gură aşa ceva, am plecat cu trenul spre Lianyungang. Un fel de bou-vagon cu 99 de cuşete, suprapuse câte trei şi fără nicio depărţitură între ele. Opt români într-un tren full cu chinezi. În mai puţin de două ore, le-am terminat toată berea Tsing Tao din vagonul restaurant şi ne-au dat afară. Noroc că aveam nişte sticle cu coniac chinezesc Grand Dragon – un cocârţ care-ţi lichefia maţele – pe care l-am trosnit între vagoane, pe tampoane, că nu ne lăsau să fumăm înăuntru. De ce, nu ştiu, că încălzirea se făcea cu un soi de caldarină cu cărbuni de era un fum şi un miros ca într-o şatră. Şi, fix la zece seara, stingerea. Băi, n-am văzut aşa popor cuminte... Ca la comandă s-au descălţat de cipicii ăia, pe care îi ştiţi cu toţii, şi cu ciorapii au început să-şi toaleteze rapănul dintre deştele de la picioare. Apoi, s-au culcat şi am adormit şi noi, anesteziaţi. 23 de ore şi cinşpe minute am mers cu Căile Ferate Chineze. În gări nici ţipenie de om. Ici-colo, câţiva coborau sau urcau în grupuri supravegheate atent de milţieni.

O cină cât pentru un cartier

La sosire ne-au cazat într-un hotel cam cât juma din Inter, în care eram singurii clienţi. Un curent pe holuri de ridica covoarele lungi de zeci de metri ca pe nişte şerpi. Şi cred că am mâncat şi târâtoare, că ne-au dat 18 feluri de mâncare. Eram aşa de lihniţi că s-au speriat chinezoii. Cel mai probabil, cina noastră ar fi putut hrăni un cartier mai mic, o zi întreagă. Am stat la hotel fo trei-patru zile timp în care am ajutat-o pe una din recepţionere să-şi îmbunătăţească limba engleză în schimbul amabilităţii ei excesive. Apoi, ne-au dus la vapor, care se afla ancorat dincolo de orizont, cu un fel de navă de desant, d-aia cu trapă în faţă, cum vedem în filmele cu debarcarea din Normandia. Am ajuns pe cargoul de 16.600 TDW Lereşti. Unde am dat de un echipaj traumatizat psihic, neplătit de nouă luni şi care călcase ultima oară pe pământ la Singapore, cu juma de an înainte. Dar asta e altă poveste...