Maria Pașc: Cât timp ai lucrat acolo?

Mircea Roman: Aproape un an, nouă luni a fost bursa, dar am mai lucrat și după ce s-a terminat; m-au lăsat să mai lucrez vreo’ trei luni.

Maria Pașc: Paul Neagu avea atelier în Londra?

Mircea Roman: Nu avea un atelier propriu-zis. Avea o casă, toată casa arăta ca un atelier. Avea o curte care era plină cu lucrări, iar în casă toate camerele arătau ca niște ateliere. Erau lăzi făcute de el în care și ținea desenele și lucrurile, era un spațiu mai auster. El, în schimb, era foarte primitor. Ne înțelegeam bine, era un tip povestitor, nu ca mine.

Maria Pașc: L-ai invitat să vă viziteze atelierul din Stratford?

Mircea Roman: A fost, nu stăteam foarte departe unul de altul.

Maria Pașc: Te-a criticat? Că esști dezordonat ori prea ordonat?

Mircea Roman: Nu era genul, nu prea făcea comentarii la adresa colegilor.

Maria Pașc: Dar cum ești, ordonat sau dezordonat?

Mircea Roman: Eu sunt destul de ordonat, așa zic eu. Când m-am mutat în atelierul din Londra și am dat drumul la circulară am avut noroc că au început colegii să se plângă de zgomot și atunci mi-au dat o sală alăturată fabricii unde să fac cât zgomot vreau cu circulara. Cu acel spațiu aveam practic două spații: atelierul unde lucram și un atelier unde puteam primi vizitatori, deci îmi era ușor să păstrez ordinea. În primul an al șederii mele în Londra, am participat la punerea în scenă a unei piese de teatru. Pentru aceasta, am făcut un personaj. Piesa de teatru s-a montat la un centru studențesc. În perioada în care lucram pentru această piesă, erau sărbătorile de iarnă și colegii mei erau plecați. Sculptura am făcut-o în holul unde erau amplasate atelierele, așa că, la un moment dat, am avut chiar trei spații acolo.

Maria Pașc: Cum a fost cu lucrul pentru această sculptură?

Mircea Roman: Regizorul piesei de teatru strângea și îmi aducea cu mașina toate lemnele pe care le găsea în Londra. Din lemnele aduse am făcut lucrarea.

Maria Pașc: Era mare lucrarea?

Mircea Roman: Da, este. O am și acum, este în magazie.

Maria Pașc: Cum s-a terminat ceremonia cu teatrul? Au venit spectatori?

Mircea Roman: S-a terminat bine, cel puțin pentru mine. A fost spectacolul, au venit și cei de la „London Time Out” și au și scris articol după eveniment, dar s-a scris mai mult despre lucrarea mea; cum că scena a fost dominată de o sculptură care stătea cu picioarele în față, spre spectatori. Nu au zis nimic de actori. Pentru ei n-a fost chiar bine, dar important e că s-a pus piesa în scenă. E o piesă care nu mai fusese pusă în scenă de ani de zile.

Maria Pașc: După atelierul din fabrică, ai mai avut, în Londra, alt atelier?

Mircea Roman: După atelierul de la Delfina, am avut o perioadă fără ateliere.

Maria Pașc: Cum ai descrie acea perioadă?

Mircea Roman: Pot să zic că a fost cea mai sumbră perioadă din viața mea. De când am terminat facultatea, tot timpul am avut un atelier. Locuiam împreună cu Mariana1 într-o casă cu două camere. Într-o cameră mi-am pus o planșetă și desenam toată ziua. Aveam printurile după Omul Întreg și stăteam toată ziua cu pensula și coloram pe lângă urma de la gravură să nu cumva să intru peste contur. Perioada neagră în Londra a coincis cu vizita de la galeria Hogarth, ei au zis că le place ce fac și m-au invitat să duc o lucrare pentru expoziția pe care o organizau pe timpul verii. La Londra, vara, toate galeriile fac expoziții cu artiștii reprezentați de ele.

Am dus lucrarea și am expus prima dată cu John Bellany, artist pe care ei îl vindeau regulat. După ce au vândut lucrarea expusă de mine, mi-au zis să mai fac o lucrare pentru a fi expusă în cadrul unui târg de artă, la standul galeriei lor. Mi-au zis că vor o variantă a unei lucrări pe care o aveam, dar să o fac de doi metri. Cum nu aveam un atelier, am vorbit cu un prieten să mă lase în garajul lui să lucrez și a fost de acord. Primul lucru pe care l-am făcut a fost ordine în garaj. Prietenul acesta al meu avea atâtea lucruri aruncate prin garaj de nu aveai unde călca.

După ce am isprăvit cu aranjatul, am avut loc să fac o sculptură de doi metri! După ce am terminat curățenia, am început lucrul; în fiecare zi, de dimineața până seara. Era iarnă, frig, garajul nu era deloc izolat, așa că îmi luam câte o sticlă de whisky, mai făceam un ceai și mă încălzeam. Am lucrat bine, am terminat-o la timp. De cum a văzut-o galeristul cât e de mare, s-a și răzgândit. A zis că dacă o expune, nu se mai vede nicio lucrare dintre cele pe care intenționa să le mai ia la târg. Ce era sa fac?!

M-am întors în garaj și am făcut o lucrare, mică, pe care a expus-o. După succesul de care s-a bucurat lucrarea, galeristul m-a mai invitat să expun și în cadrul unei expoziții de grup, cu pictori. Atunci aveam începută lucrarea Fusta, am terminat-o și, împreună cu sculptura, am avut trei lucrări importante în expoziție. Galeria avea spații la etaj și la subsol. De cum le-am dus, mi-au și dat peretele central și m-au întrebat: „E bine aici? Ești mulțumit?”.

Era foarte bine! Am vândut și lucrarea de doi metri făcută pentru târg, cea pe care nu vrusese să mi-o expună, iar galeristul a fost mulțumit că a vândut o așa lucrare. Ne certam la prețuri, a negociat mult, îmi tot zicea: „Nu ești cunoscut, prețul jos!”. Până la urmă, am ajuns la o înțelegere și a vândut-o la prețul propus de mine. A intrat într-o colecție frumoasă a unui american, un colecționar cunoscut. După perioada aceasta, am reușit să închiriez un atelier la ACAVA, pe care l-am avut cât am mai stat în Londra.

Maria Pașc: Cât ai mai stat?

Mircea Roman: Când am intrat, atelierul era gol, iar când am plecat, nu mai aveam loc în el! În 2005, am făcut primul transport din Anglia în România și-n 2007 am lichidat; am luat toate materialele și sculpturile. Atelierul de la ACAVA era foarte frumos. Cred că avea treizeci și ceva de metri, avea și înălțime, lumină de zi, era și atelierul numărul unu. De câte ori suna soneria, eu trebuia să deschid. Era situat pe malul Tamisei, aveam o terasă privată, era printre ultimele terase private de pe Tamisa în zona respectivă. Am avut colegi foarte faini, cu care m-am înțeles bine.