AR Lia şi Paul de România locuiesc în zona bulevardului Dacia, una dintre cele mai bune zone din Bucureşti. Şi-au cumpărat o vilă cu patru niveluri, care este un veritabil muzeu de artă şi istorie. Au, în curtea vilei un Bentley şi un Q 7, amândouă negre. După primul sfert de oră de discuţii oricine ar recunoaşte că sunt oameni foarte cumsecade, simpatici şi deschişi.

EVZ:Aveti emoţii? Prinţesa.Lia.: Chiar dacă în altă viaţă am fost prezentatoare de televiziune, vorbind în engleză sau în franceză, tot sunt nervoasă. Emoţii. Este un semn de respect pentru dumneavoastră. La ce televiziune? P.L. : La ABC. Din ce oraş sunteţi? P.L.: M-am născut în America. Părinţii mei s-au născut la Arad şi Alba Iulia, dar au plecat din România înainte de război. Mama mea a fost prezentatoare la radio pentru diaspora din Canada şi America.

Dar vorbiţi bine româneşte. P.L.: Nu (râde). Cu accent. Sunt născuta în Detroit. Acolo aţi copilărit? P.L.: Da. De fapt, într-o suburbie. Amuzant este că eu cu sora mea ne înscriam mereu acolo la concursul de dans focloric. Era o distracţie pentru noi.

Prinţe Paul, noi ne-am cunoscut in 1990. Am fost la dvs. La Paris. Eram un grup de jurnalişti români. Ne-aţi aşteptat la aeroport, ne-aţi invitat acasă. Prinţul Paul: Aveam un apartament frumos atunci. Undeva în centru. Aţi spus că urmau să vină şi nişte stewardese de la Air France dar n-au mai venit. (Prinţul Paul râde) Mi s-a părut atunci că aveţi un spirit de aventură. Prinţesa Lia: Scuzaţi-mă! Aventură cu stewardese? (râde) N-au mai venit... Prinţul Paul: Era cu venirea mea în România (scoate ziarul cu poza lui pe prima pagină)

E acelaşi spirit de aventură pe care îl avea şi bunicul dumneavoastră. P.P: Exact. Atunci i-am scris o scrisoare unchiului meu, Mihai şi i-am propus să venim împreună în ţară. Ca o familie unită, în faţa poporului român. Nu mi-a răspuns şi atunci am plecat singur, cu ziarişti din Franţa, de fapt. Zborul a plecat de fapt din Anglia, dar eram prieten atunci cu Jean Boutorelle de la Figaro Magasin şi cu Francois Cavanna .

Fracois Cavanna...Numele acesta parcă îmi spune ceva. P.P.: L-am adus cu mine în '90. A făcut interviuri cu tot Guvernul. Nu era încă Guvern. Era un pre-Guvern. Nu ştiu cum să spun. Transportul cu care am venit atunci era umanitar, dar au venit cu mine şi jurmalişti din Franţa. Aş vrea să ne spuneţi ceva despre viaţa dvs. Având în vedere că poporul român nu cunoaşte cât ar trebui despre personalitatea dumneavoastră, aş vrea, în câteva cuvinte, să ne spuneţi unde v-aţi născut, unde aţi învăţat. P.P.: Sunt născut la Paris. Este o problemă pentru că Prinţul Carol Mircea (tatăl ASR Paul, fiul Regelui Carol II cu Zizi Lambrino - n.r.), când a trebuit să plece din ţară, avea cred, 5-6 ani, cu Prinţesa Ioana, prima soţia a lui Carol al II-lea. A plecat, de fapt, fără documente. A fost pe paşaport doar mama. Pe actul de naştere al Prinţului Carol Mircea nu a fost scris numele tatălui.

E interesant că apoi, când am venit în România, a apărut o carte în care se povesteşte că atunci când s-a născut Prinţul Carol Mircea, Regele a declarat în faţa lui Dumnezeu că el este băiatul moştenitor. Există o scrisorea către Zizi (Ioana Maria Valentina Lambrino - "Zizi" Lambrino - n.r.), înainte de a se şti că va fi băiat sau nu, în care spunea "copilul care se naşte va fi copilul meu". Este o încălcarea Constituţiei că apoi nu s-a pus pe acte numele tatălui şi sper că acest lucru va fi rectificat în viitor. Este o parte din istorie pe care poprul român trebuie să o ştie.

Când am venit în România după Revoluţie am fost pe prima pagină în România Liberă. Gazetarul Corneliu Vlad a avut atunci un mare argument la redacţie. Lumea spunea că nu se poate pune un membru al familie regale pe prima pagină.

N-a vrut redacţia? P.P.: N-a vrut. El s-a bătut să fiu pe prima pagină. În final s-a spus în titlu primul membru al familiei Hohenzollern şi a pus numele meu, Paul Phillipe de Hohenzollern. Atunci oamenii s-au gândit că este vorba de un urmaş al Prinţului Carol Mircea, fiul din prima căsătorie a Regelui, la Odessa. În cărţile de istorie nu scria nimic despre aşa ceva. Pentru că Mihai a fost rege din 1940 şi aşa a vrut. Să nu se scrie. Ar fi fost un scandal. Aşa că venirea mea în 1990 a creat o confuzie.

Mare... P.P.: Atunci nu ştia nimeni că există o problemă între noi, după care, când s-a aflat acest lucru, clasa politică a fost foarte abilă. Clasa politică de atunci. Ne-a pus unul contra celuluilalt şi s-a vorbit mult despre mine: că nu sunt cunoscut, că sunt domnul Lambrino, dar paşaportul cu care am venit în România scria clar Alteţa Sa Regală Prinţul de România. Şi tocmai că Mihai se pare că nu este fiul lui Carol... P.P.: Asta este o problemă foarte delicată. Atunci când a murit Carol al II-lea, tata s-a prezentat în Portugalia, ca moştenitor, de la Paris, fără acte cu titlu. În codul lui Napoleon se spune că dacă ai drept, poţi participa la succesiune şi apoi trebuie să faci dovada. Era în 1953. S-a deschis succesiunea, a avut loc un proces un proces pe care l-a câştigat în 1955 pentru că a avut multe dovezi, din care 1.000 de scrisori oficiale, actul de căsătorie ce nu a fost niciodată anulat la Odessa. Atunci nu existau căsătorii civile, ci doar cele religioase. Aşa că restul căsătoriilor au fost bigamii. Părintele Galeriu a fost cel care a spus acest lucru. Da, părintele Galeriu a avut curajul să declare că prima căsătorie este cea mai importantă şi că ea nu a fost anulată niciodată şi în ochii Bisericii Ortodoxe, prima cununie este singura valabilă. După ce tata a câştigat procesul, Mihai a avut trei luni să facă apel.

Şi nu a făcut? P.P: Nu, nu a făcut. Atunci decizia a devenit irevocabilă. Au stat la masa succesorală împreună şi au împărţit averile 37,5 - Mihai, 37,5 - Prinţul Carol Mircea şi 25 - Elena Lupescu. După aceea s-a deschis masa succesorală în Franţa, Portugalia, Elveţia, Germania... În Franţa, Mihai a făcut un apel, dar a pierdut. În Anglia nu a făcut apel, dar Curtea supremă din Anglia a recunoscut decizia din Portugalia şi a dat un drept de administrator al averii lui Carol să împartă averea cu fratele său şi cu Elena Lupescu. Aici i s-a dat şi un paşaport cu numele de Alteţa Sa Regală Prinţul Carol Mircea de Hohenzollern, Prinţ de România. Practic, o monarhie a dat un document cu titlu. Eu personal nu am făcut politică. L-am cunoscut pe Iliescu atunci. Mi-a propus o casă care i-a aparţinut lui Ceauşescu. Nu am putut să accept. Unde este această casă? P.P.: Este actualul sediu al ambasadei Kuweitului. A fost o propunere. Mi s-a propus şi altă casă, dar i-am spus că nu pot să accept aşa ceva pentru că îmi dă o imagine proastă.

A vrut să vă compromită? P.P.: Probabil. După ce a văzut că noi nu acceptăm, Mihai a venit fără viză spunând că este Regele României. Dacă abdici, îţi pierzi acest drept. Ulterior, printr-o cunoştinţă de-a lui Iliescu, în Elveţia, s-a discutat ca decizia din Portugalia să nu fie recunoscută în România, de fapt să fie să fie amânată recunoaşterea ei . El (Mihai, n.r.) a uitat că a împărţit averea cu tata în Anglia, în Portugalia, în Elveţia. Aici a vrut să moştenească el singur. Dacă Curtea Supremă nu recunoaşte decizia din Portugalia, atunci el, care a fost şi rege, este capul casei regale. Legea regală spune însă altceva şi spune că primul născut este capul casei. Mai mult, am o scrisoare în care Casa de Hohenzollern îl recunoaşte pe Carol al II-lea ca şi cap al familiei, spunându-i că el nu a abdicat.

EVZ: Acest lucru este foarte important... P.P: Da. El nu a abdicat şi Prinţul Carol Mircea este primul său născut. Ce îl deranjează pe Mihai este că, în noiembrie, o decizie la Curtea Supremă, m-ar putea face pe mine capul casei regale, tatăl meu fiind primul fiu, dintr-o căsătorie neanulată.

EVZ: Pronunţarea din 8 noiembrie ar putea însemna recunoaşterea unor decizii din mai multe ţări. P.P.: Exact. În mod normal, ar fi trebuit să fie recunoscute automat. Când România a intrat în Uniunea Europeană, toate deciziile din Uniunea devin valabile şi aici. În afară de această problemă de succesiune. Totuşi, dacă nu am fi făcut acest proces de exequator (aprobare a unui stat de a se executa pe teritoriul său o hotărâre judecătorească pronunţată de un tribunal străin), un avocat mi-a explicat că masa succesorală era oricum deschisă şi ar fi trebuit să împărtim totul. Aici intră şi Peleş şi tot. Fără proces? P.P.: Da, fără. Am greşit să deschid procesul. Regret acest lucru. Procesul a folosit însă ca să mă pună mereu contra lui Mihai, clasa politică a considerat că e util acest lucru pentru ea. De fapt, nu era nevoie de aşa ceva. Tata, când a făcut procesul, a cerut ca Mihai să facă testul de sânge. El a refuzat. Regele Mihai ar putea să nu fie copilul lui Carol al II-lea. S-a născut şi prea devreme, la 5 luni. P.P: Eu nu pot face astfel de acuzaţii până nu am dovada sângelui. Ştiu doar că despre naşterea lui Mihai a apărut un articol într-un ziar ce a fost confiscat şi unde se spunea că e născut prea devreme... Ziarul Curentul. Un editorial de Pamfil Şeicaru în care ironizează facptul că este prima dată când se naşte un copil sănătos la cinci luni de sarcină. P.P:Toată viaţa, tatăl meu a încercat să se întâlnească cu fratele lui, dar el nu a vrut. De ce? Nu mi se pare normal acest lucru. Dacă nu ar fi fost băiatul regelui, acesta ar putea fi un motiv. Să nu îşi vadă fratele. Dacă l-ar fi cunoscut, ar fi însemnat că îl recunoaşte ca prim născut. Adevărul . El l-a renegat şi pe Carol Ferdinand. Am văzut şi că atunci când este întrebat despre Carol al II-lea, Mihai nu vrea să spună nimic. Nici asta nu e normal. Carol al II-lea l-a tratat ca pe copilul lui, l-a iubit. Am scrisori care dovedesc acest lucru.

Aţi copilărit în Franţa? Când aveam 8 ani, tata a câştigat procesul în Portugalia. A fost multă publicitate. S-a scris şi o carte. Atunci presa şi televiziunea a venit acasă la Paris şi m-a întrebat "îţi place să fii prinţ?". Nu ştiam exact ce vor să spună. Le-am spus că da. Mi-au arătat şi poze cu Carol al II-lea cu sceptru, şi m-a impresionat. Am fost foarte încântat când mi-au spus că acela e bunicul meu. Când a murit tata şi l-am înmormântat la Cozia, a fost pentru mine o ruşine. Fratele lui nu a vrut ca el să fie înmormântat lângă Rege. Nu era primit în România? Prinţesa Lia: La un moment dat, am aflat că Mihai a acceptat, dar apoi am aflat că un alt membru al familiei lui... Regina? P.L.: Ah, nu. Nu Prinţesa Ana. A fost altă persoană. S-a făcut un scandal. În final, soţul meu a spus că vrea ca tatăl lui să fie adus în România, lângă tatăl său. A fost dorinţa Prinţului Carol Mircea. Acum poate că o să se întâmple... P.P: Sper. Acum este lângă Mircea cel Bătrân, de unde îi vine şi unul dintre nume. Între timp, e acolo, într-un loc frumos, dar nu e lângă tatăl său, aşa cum ar fi normal.

Ce studii aveţi? P.P.: Am stat la şcoala iezuită. Această şcoală a făcut-o şi tatăl meu şi a dorit să urmez şi eu această educaţie mai dură. Apoi a trebuie să ne mutăm pentru că tatăl meu s-a recăsătorit cu o doamnă americancă şi ne-am mutat în Anglia, pentru a fi mai aproape de monarhiile europene. Aveam 13 ani. La Londra am început şcoala unde mergea şi Prinţul Charles, apoi am mers la Colegiul Millfield.

Aţi fost un elev bun? P.P.: Aşa şi aşa. Am fost mereu bun la istorie şi la geografie. Poate de aceea am şi călătorit apoi foarte mult şi mă zbat pentru aflarea adevărului în familia mea.

La Londra aţi studiat în engleză sau aţi continuat cu franceza? P.P.: În engleză. Franceza însă am păstrat-o. Mai comunicam în franceză cu multe persoane. De exemplu, la câţiva ani mai apoi, am vorbit cu ambasadorul din Portugalia şi l-am întrebat dacă mai ştie ceva despre doamna Elena Lupescu, ce s-a mai întâmplat cu ultima soţie a lui Carol al II-lea. A rămas surprins că îl întreb aşa ceva şi mi-a spus să mă grăbesc să merg la ea, că trage să moară şi să iau legătura cu ea. Am ajuns repede în Portugalia, unde am văzut-o puţin, era foarte bolnavă. A vorbit un pic cu mine, după care am plecat şi am revenit abia după câteva luni. Între timp, murise. Dar faptul că m-a văzut a făcut-o pe doamna Urdăreanu, moştenitoarea Prinţesei Elena, să îmi lase mie toată averea personală a lui Carol al II-lea şi toată arhiva lui. A fost foarte onestă. Mi-a dat mii se scrisori şi cărţi valoroase. Au fost publicate? P.P.: Doar o parte, în cartea mea. Sunt încă scrisori valoroase, ca cea în care Carol Al II-lea, din exil, a dat ordine cum să se înfiinţeze aviaţia română. Sunt scrisori de la George Enescu, de la familia din Anglia, de la familia Hohenzollern. Multe. În tot acest timp, aţi fost logodit? P.P: Am avut prietene, cu care am rămas mereu în legătură.

Dar căsătorie? P.P: Nu. Am văzut problemele pe care le-a avut bunicul cu trei femei şi după, am văzut că şi tata a păţit la fel, am aşteptat un pic (râde). De fapt, am făcut pasul mai târziu, dar nu regret acum: m-am căsătorit cu Lia. Oricum, în tinereţe, viaţa în Anglia era fascinantă. Apăruseră şi Beatles...

I-aţi văzut vreodată? P.P.: Absolut! Le-am făcut şi poze.

Chiar cu ei sau doar la afiş? P.P.: Nu, la studioul de înregistrări. Eram un pasionat fotograf. Am fotografiat mai mulţi oameni faimoşi la acea vreme. În Anglia eraţi tratat ca un prinţ? P.P: Atunci când ne-am mutat, tata era foarte apropiat de Prinţul Filip.

Soţul Reginei Angliei Elisabeta a II-a? P.P.: Da. El a spus că ar trebui să o cunoaştem şi pe ea. Şi am mers în vizită. Apoi nu am mai păstrat o legătură strânsă pentru că tata era foarte timid. Totuşi, la Londra ni s-a dat o casă de protocol, într-o zonă foarte bună. Era un favor care se făcea pentru membrii caselor regale, la un preţ special. Fiind descendenţi ai Reginei Victoriei, am primit un paşaport britanic şi cetăţenie. Aşa este legea pentru descendeţi, primesc cetăţenia pe loc. Dar cu Prinţul Charles nu sunteţi cam de aceeaşi vârstă? P.P.: Ba da. L-aţi cunoscut? P.P.: Oarecum. Am corespondat mult. Trebuia să ne întâlnim când a venit în România, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Vom vedea în viitor. Sperăm să se facă pace. Va conta mult şi pentru poporul român să nu mai fie discuţii.

Ce limbi vorbiţi? P.P.: Franceză, engleză, spaniolă, română. Germană? P.P.: Nu, doar înţeleg. Înţeleg şi italiană.

Când a venit Revoluţia, unde eraţi? P.P.: La Paris. Am văzut la televizor. Lumea mă întreba ce părere am. Mă aşteptam. Se întâmplase şi în Germania. Era timpul. Venirea mea la Bucureşti a apărut ca ştire în 80 de ţări. Prinţesa Lia: Eu eram la Oxford când am văzut prima pagină cu Prinţul Paul întors în România. Era multă publicitate. I-am admirat curajul şi faptul că era foarte apreciat în Anglia pentru gestul său. Şi în Financial Times a fost pe copertă. M-a impresionat că a venit în ţară cu un avion plin cu medicamente.

Şi aţi aflat că nu e însurat... P.L.: Exact (râde). THE DAILY TELEGRAPH. Presa britanică a scris, în anul 1990, despre întoarcerea Prinţului Paul în România FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU Sunteţi un om bogat? Prinţesa Lia: În iubire! Soţului meu nu îi place să vorbească despre acest lucru. Prinţul Paul: Eu sunt în prag de a recupera proprietăţi. Dar casa asta? Prinţul Paul: Am cumpărat-o. Prinţesa Lia: Prinţul a avut succes în afaceri. În Anglia şi Franţa. Imobiliare şi artă. Puţină lume ştie acest lucru şi el este prea modest să se laude. Am văzut că faceţi şi donaţii. Citisem de 6 milioane de euro ca valoare. Prinţesa Lia: Da. Aşa e. Este datoria noastră, ca membri ai casei regale, să ajutăm. Nu ne finanţăm activitatea de la buget şi nu am acceptat niciodată bani de la stat. Dacă mergem undeva, ne plătim singuri cheltuielile. Aşa ar trebui să facă toţi membri casei regale care vor să facă lobby pentru România. Fiecare Guvern l-a invitat pe Prinţ să îl ajute şi chiar dacă noi am reuşit să aducem investitori mari aici, precum At&T sau Oracle. Şi preşedintele Băsescu cum a ajuns naş? P.P.: Ne-am gândit că este un eveniment special, Micul Prinţ născut după 90 de ani şi am spus că trebuie să aibă un naş care să fie important în România, nu în afara ţării şi cel mai important personaj era Preşsedintele Băsescu. Noi nu facem politică.

Ca persoană, noi pe domnul Băsescu îl respectăm. El încearcă să facă ceva pentru România. Dacă nu reuşeşte, încearcă. Este o personalitate. Şi noi suntem educaţi că un preşedinte de ţară este un preşedinte de ţară. Este ....ţara! Şi, dacă un preşedinte acceptă să fie naşul Micului Prinţ, acest lucru ridică istoria lui Carol Ferdinand. Acest lucru va rămâne în istorie.

Am văzut că multă lume a fost interesată de acest subiect, şapte-opt televiziuni au transmis botezul în direct, peste 9 milioane de oameni au vazut. Acest lucru a ridicat istoria ramurei noastre. Adică, dacă preşedintele a acceptat, trebuie să fie corect, el a verificat înainte, eu sunt nepotul regelui. Preşedintele nu ar fi acceptat să fie naş unui copil care nu ar fi fost...

P.L.: Şi Maria este o naşă excelentă..."absolutely" excelentă.

P.P.: Preşedintele a fost foarte corect cu noi. Nu mi-a cerut să intru în PDL, nu mi-a cerut să fac politică. Ne primeşte mereu acasă, frumos. La fiecare două-trei săptămâni îl vizitam la casa de lângă lac. Micul Prinţ se simte foarte bine acolo, naşa Maria îi face mereu cadouri. A avut un iepure alb...

Cum îl cheamă? P.P.: Iepure! Şi mai are acolo un papagal, Rocco. Personal, cred că am făcut ceva corect atunci când l-am rugat pe preşedinte să fie naş.

Dar cum a fost de fapt, cum i-aţi propus preşedintelui? P.P.: L-am cunoscut pe vremea când era Primarul General al Capitalei. Atunci ne-am gândit... "De ce nu?". A fost o mare onoare că a acceptat.

P.L.: Doamna Maria este deosebită. Eu am fost botezată în Catedrala Sf. Gheorghe din Detroit, nu cunoşteam obiceiurile de aici. Maria a fost cea care m-a învăţat, a fost profesoara mea. Îmi place foarte mult şi Ioana, este foarte serioasă. Şi deasemenea admir cariera politica a Elenei, la Bruxelles.

EVENIMENT MONDIAL. La biserica Domniţa Bălaşa a avut loc botezul Prinţului Carol Ferdinand FOTO: LIBERTATEA Ce vorbiţi cu preşedintele? P.P.: De toate. Ultima dată i-am povestit de nunta lui Albert de Monaco, la care am fost.

Îl interesează mondenităţile la care mergeţi? P.P.: Amândoi sunt la curent cu toate evenimentele.

Cum de nu i-aţi dat şi numele Traian copilului. Aşa se obisnuieşte... P.P.: Nu ştiam, dar, botezul a fost mult după ce am completat certificatul de botez, deci...

Cu Securitatea aţi avut probleme? P.P.: Când am venit, în 1990, m-au urmărit cu siguranţă.

Dar aici, acasă, stau maşini la poartă? P.L.: Nu, nu sunt. Nu cred că au nevoie, pot avea dispozitive cu care să capteze tot ce vorbim. Dar nu avem secrete. Oricum, nu aceasta este situaţia peste tot în lume? Sunt măsuri care se iau. În America este cel mai vizibil. Chiar doream să vă întreb. Aţi fost la investirea preşedintelui Obama? P.P.: Da. Am fost singurul cuplu din Europa invitat oficial la eveniment.

Cum v-au invitat tocmai pe dumneavoastră? P.P.: Soţia mea a lucrat la Casa Albă. Are mulţi prieteni acolo cu care are încă o relaţie excelentă. Acolo, două zile nu am putut vorbi la telefonul mobil din cauza măsurilor de securitate. Aţi vorbit cu Obama? Prinţesa Lia: Ne cunoaştem. În această regiune, am încercat să îi promovez campania pentru a fi ales. Credeţi că va mai câştiga? P.L.: Da. Eu cred că poporul american nu a uitat că el este singurul preşedinte care a reuşit să realizeze primul plan medical în SUA.

Să facem o mică paranteză. Pe linia bunicului, aţi moştenit sângele lui fierbinte sau aţi fost mai cuminte? P.P: Eu am fost cuminte, cred. Am avut prietene frumoase.

Prinţesa Lia: Mai mult decât prietene (râde). Una dintre ele chiar ne-a vizitat aici, cu familia, aproape de Paşte. Când v-aţi cunoscut? P.P.: Acum 17-18 ani, la UNICEF, Caterina de Iugoslavia, verişoara mea, a organizat un eveniment pentru copiii săraci. Acolo mi-a spus că vrea să îmi prezinte o americancă de origine română. Am fost imediat impresionat: Prinţesa are nişte ochi foarte frumoşi. I-am cerut cartea de vizită şi mi-a dat-o. Era atunci la un stadiu la Oxford.

După cât timp v-aţi revăzut? P.P.: Am aşteptat şi sunat-o după două săptămâni. I-am spus că urma să vin la Londra şi a acceptat să ne vedem la un ceai. După cât timp s-a petrecut prima noapte de dragoste? (Râd amândoi) Prinţesa Lia: Nu ar trebui să fie un secret?

După mult timp sau imediat? P.L.: S-a legat prima dată o prietenie între noi. Cred că s-a întâmplat apoi după două luni de la prima întâlnire.

Şi nunta? P.P.: A fost în 1996, la Mănăstirea Caşin, prima nuntă regală din România după mult timp. Atunci nu eram bine stabiliţi aici. Cu ajutorul naşilor, am reuşit să facem o recepţie frumoasă la Hotel Intercontinental. Au venit şi 200 de invitaţi de afară şi tot corpul diplomatic. Prinţesa Lia: A fost o mare presiune mediatică să facem nuntă la Londra sau New York, dar am luptat mult să aducem presa străină aici, în România. A fost şi pentru jurnalişti o supriză plăcută. La fel am făcut şi cu naşterea bebeluşului nostru: am vrut să se nască tot în România. Doar dacă ar fi fost vreo problemă, urma să merg în străinătate. Tot în România vrem să şi crească fiul meu.

În ce limbă vorbiţi cu băieţelul? Prinţesa Lia: Este o regulă la noi în casă ca personalul din casă să vorbească cu el corect, în limba română. Noi vorbim cu el în engleză pentru că nu vrem să înveţe româna cu accent. Înţelege însă ambele limbi. E uimitor ce repede creşte şi învaţă tot. Acum are o obsesie cu înotul. Înoată? Da, merge la piscină în fiecare săptămână. Vrem să nu fie speriat de apă, cum sunt mulţi copilaşi. Ne-aţi spus că aţi fost bun la istorie şi geografie la şcoală. Cu sportul cum aţi stat? Prinţul Paul: Am fost bun la tenis, la scrimă şi făceam atletism. Şi acum acum mai fac 300 de exerciţii în fiecare zi, 80 de flotări şi genoflexiuni.