​Așa cum n-o să fim niciodată. Modestă încercare de analiză a nimicului

Nu poți să adopți decât o poziție pur estetică. Orice fel de analiză care ar putea pune problema unor elemente care să ducă spre eventuale elemente constitutiv-importante despre imaginea despre sine însuși pe care și o poate constitui un popor este pe moment interzisă, ca și când la un moment-dat, cineva din afara țării ar fi apăsat pe comutator, punându-l în poziția ”Off”.

Majoritatea celor care intelectul îi ajută să-și pună întrebări, după cunoscuta ”Dubito ergo…” tac inundați de lașitate și frica de a se situa împotriva ”liniei oficiale”. E mai simplu și mai sigur să ia totul pe nemestecate, deși știu că reprezentarea pe care o are poporul despre el însuși, determină, de fapt istoria acelui popor.

Acum, măcar nu mai avem vreo îndoială. Ne-am spulberat Constituția și întreaga noastră clasă politică s-a aliniat cuminte la ”edictele” care vin din ce în ce mai agresiv de la ”șefii la Europa”, care primesc și ei mutările în plic, de la Klaus Schvab & co. În genunchi, nu ca Ungaria sau Polonia, Cehia… Neam de slugi închipuind un arc peste timp, de la epoca Fanariotă până în prezent. Slugarnici și cuminți.

Și, deodată, ecranele televizoarelor explodează. Peste tot, din România noastră, zboară spre toate colțurile pământului, situația îngrozitoare din azilele noastre de bătrâni  care arată cumplita dezumanizare, abuzul în forma lui cea mai abjectă, disprețul față de viața celui neputincios și crima organizată adânc înrădăcinată la vârful statului. Oribil…

Cât de mult o iubim pe Glenda este un roman alcătuit din cincisprezece povestiri scurte care aparent nu au legătură între ele, adică personajele nu au continuitate, iar acțiunile sunt diferite, însă există un factor comun, pe care desigur o să-l descoperiți citind cartea. Sau chiar îl știți, fiindcă ați citit-o…

Personajele din ”Cât de mult o iubim pe Glenda” sunt oameni asemănători nouă, captivi în neputința noastră, cei care cădem în decizii amare, în rutină, în dorința de a scăpa și de a se salva de ceva ce vine din trecutul la care n-am fost destul de atenți și curajoși, de lașitatea care ne va marca viitorul.

Glenda este o actriță care nu știe ce să aleagă, împărțită între dorința de a se retrage dar și aceea de a rămâne în continuare în atenția publicului. Însă, mai arzător și mai imperios, ca în fiecare dintre noi, dorința de a rămâne vie pentru cei care o iubesc. Un grup de admiratori ai Glandei vor lua o hotărâre aiuritoare, aceea de a schimba toate momentele, scenele  din filmele Glendei, în care ei consideră că nu e pusă suficient în valoare sau că nu a jucat chiar foarte bine, pentru a o face și mai iubită și mai apreciată de public.

Cumpără așadar toate filmele actriței de pe piață, le modifică, secvență cu secvență, film cu film. Nu vă spun care va fi reacția Glendei;  ar fi păcat să nu vă las Dumneavoastră plăcerea de a citi și de a descoperi.

”Cât de mult o iubim pe Glenda” este o carte care, așa cum se întâmplă și cu viața noastră de ratați, încearcă un echilibru fragil, echilibrul între dramatism și libertatea (încă necenzurată prin vreo Directivă Europeană!) de a imagina povești, de a lăsa imaginația să te poarte oriunde, posibilitatea incertă de a fi personajul principal în tot ce naște mintea ta, chiar și cu riscul de a părea un egoist infatuat.

Și parcă intenționat, cineva aranjează ca pe Discovery Nature să se deruleze un documentar despre animale, veterinari și nu doar atât. Despre respectul pentru viață, despe ceeace înseamnă să fii Om…

Echipa Centrului Skeldale din Thirsk e formată din doctori și asistente, oameni aparent ca și noi. Oameni cu inimă, cu sentimente, cu familii, cu probleme. Cu dragoste de animale și de proprietarii lor.  Cum clienții lor au rareori asigurări de sănătate, binele animalelor e aici mai presus de profit, iar pacienții primesc iubire și grijă. James Herriot a fost veterinarul care a avut primul cabinet din Yorkshire, o personalitate în jurul imaginii căruia s-au construit conștiințele veterinarilor prezentați în acest documentar: Peter Wright și Julian Norton cei duc înainte modul în care etosul și moștenirea de o fantastică umanitate Herriot.

Ei duc înainte în practica veterinară și umanitatea în zona rurală din North Yorkshire. Medici și asistente care plâng laolaltă cu proprietarii animalelor - mici și mari -, le tratează și le iubesc. Fiecare făptură este tratată ca un membru al familiei, este iubit și respectat, așa cum arareori am văzut la noi. Oameni simpli, o comunitate care trăiește prin respect, umanitate și dragoste. Un episod a fost prezentat un tânăr cuplu cu origini modeste, (un băiat și o fată!) care și-au sacrificat banii adunați pentru nuntă, pentru a putea salva piciorul câinelui lor, comandându-i o încheietură mecanică din metal. N-ar fi suportat să-și vadă câinele fără un picior…

Așa cum la noi nu va fi, probabil niciodată.

Cel mai cumplit e să constați că pentru țara ta, singura soluție poate fi cea care va fi dată, poate, de adolescenții - liceeni de azi, crescuți în valorile poporului nostru și ale credinței, presărați ici-colo, în familii tradiționale, de oameni care știu să-și vadă drumul dat de Dumnezeu și trăirea națională.

Vor crește… Poate că acum salvarea nu se întrevede. Fiindcă și cantitatea de prostie cu care sunt înzesreați oamenii deștepți este uriașă. Nu avem nimic de așteptat, deocamdată. Singurul lucru la care trebuie să fim atenți, este ca ei să nu se rușineze de ceeace facem noi acum.

Închid televizorul, trag perdelele, așa încât în jur să fie întuneric. O salvare de moment e întotdeauna Fantezia cromatică și fuga, cu Pischner la clavecin, Concerto grosso nr.10 de Bach, (Bach nu poate să lipsească!) și Ceasornicarul, de Haydn.

Urmăriți variana video a editorialului, AICI.