În ianuarie 1992, după Sfântul Ioan, am plecat pentru 10 zile la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ al cărei stareţ, arhimandritul Ciprian Zaharia, îmi era şi duhovnic.

De acolo am vorbit la telefon cu Părintele Anania, care m-a poftit să-i fac o vizită. Stareţul Ciprian s-a oferit să-mi dea o maşină a mânăstirii, cu un diacon la volan, care m-a lăsat la Văratec, urmând să revină după patru-cinci ore pentru a mă duce înapoi.

Asta se întâmpla pe 9, 10 sau 11 ianuarie; era o iarnă geroasă, cu multă zăpadă. Am ajuns la Văratec în amurg – unul senin, albastru cu tuşe roşcate, care sporea tăcerea şi pacea mânăstirii.

Am urcat aproape pieptiş spre corpul de clădire fost al episcopului Partenie Ciopron, latura de la etaj, spaţioasă, locuind-o Părintele Anania, care, după ce m-a îmbrăţişat, poftindu-mă să mă dezbrac şi să iau loc, a ridicat receptorul telefonului – avea o derivaţie în camera de lucru – cerând cele cuvenite pentru masa de seară, din care nu uit, după aproape trei decenii, cârnaţii fripţi şi vinul chihlimbariu de la Mitropolia din Iaşi.

Părintele Anania era foarte avansat cu lucrul la diortosirea Noului Testament – versiunea sa a apărut iniţial în anul următor –, aşa încât s-a vorbit mult despre asta.

Trecuse de ora 10, când a revenit diaconul de la Bistriţa cu maşina, aşa încât mi-am luat rămas-bun de la scriitorul care, ca întotdeauna, se dovedise un amfitrion de prim rang.

Când am ieşit din clădire m-am oprit să privesc unul dintre cele mai frumoase spectacole ale iernii: sclipeau mii de stele pe cer şi, la rândul ei, strălucea zăpada imaculată şi îngheţată.

M-am desprins cu greu de acea contopire de spectacol cosmic şi peisaj, urcându-mă în micul ARO fără încălzire.

*

Duhul lui Nae Ionescu

Era în 1989, vara, când, urmând unele sfaturi, dar şi exemplul acelui sculptor care, înainte ca România să rupă alianţa militară cu Germania, a început să modeleze statuia ostaşului eliberator, dezvelită în 1946, m-am apucat şi am scris un eseu de 60 de pagini intitulat Gânduri despre Nae Ionescu, pe care l-am xeroxat şi broşat în 20 de exemplare. Prin septembrie sau octombrie acelaşi an i-am dus un exemplar şi Părintelui Anania.

Revenind după două săptămâni într-o vizită, aşteptam nu un verdict, ci o părere, care mă interesa foarte mult. Vizita, fără să fie una armenească, fiindcă m-am ridicat la 10 sau 11 seara, a decurs după tipic, cu discuţie interesantă şi două-trei rânduri de cafele, fără ca să aflu ceva despre textul meu.

Abia când am ajuns în vestibul, înainte să ies pe uşă, Părintele Anania mi-a mărturisit că îi plăcuse foarte mult, adăugând după o scurtă pauză, cu arătătorul ridicat în sus: „Acum, duhul lui se bucură”.

*

Anul 1992 Părintele Anania l-a petrecut mai mult la Văratec, iar în decursul lui mi-a trimis două scrisori scrise de mână, numai adresa de pe plic fiind bătută la maşină... De aceea mare mi-a fost surprinderea când am auzit, în ianuarie 1993, în receptorul telefonului glasul Părintelui profesor Mircea Păcurariu spunându-mi: „Domnu’ Dan, Ardealul îl vrea pe Părintele Anania!” Ceea ce, acum se ştie, s-a întâmplat în şedinţa Sfântului Sinod întrunit peste câteva zile în sesiunea de iarnă.

Mi-a plăcut să constat preţuirea reciprocă şi superlativă dintre marele istoric şi chiriarhul Clujului. Aveau şi puncte de vedere comune, precum în cazul acelui nefericit „fenomen Vladimireşti”, care a dăunat atât de mult Bisericii. Aceeaşi părere o avea, după cum am constatat, Părintele Stăniloae.

*

„Bucurați-vă, Înaltpreasfințite! A murit Stalin...”

Era în 1987 sau ’88, spre sfârşitul anului, când Părintele Anania – mă invitase să-i fac o vizită – a observat că sunt abătut. I-am mărturisit motivul: îşi luase zilele un scriitor, redactor la o revistă literară, care se purtase foarte frumos cu mine. Omul suferea de o boală psihică; fusese de mai multe ori internat în spital...

– Dacă suferea de o asemenea boală, atunci nu mai este vina lui pentru ce s-a întâmplat.

Am aflat cu acel prilej că o fată sau o femeie care îşi ia viaţa pentru a evita siluirea este absolvită de Biserică. Auzind asta, m-am întrebat în gând dacă nu ar trebui să fie inclus în aceeaşi categorie şi partizanul anticomunist care a recurs la glonţ pentru a evita umilinţa, batjocura, chinul şi execuţia.

*

Există un vers foarte frumos al lui Alexandru Philippide: „O, câte lucruri au rămas nespuse!...” pe care nu pot să nu-l leg de Părintele Anania. Dar mai degrabă e vorba de lucruri nescrise, pentru că deţinătorul lor le-a comunicat prin viu grai şi aş aşeza în vârful lor fabuloasele cuvinte adresate de maica Achilina în dimineaţa zilei de 6 martie 1953 Patriarhului Justinian: „Bucuraţi-vă, Înaltpreasfinţite! A murit Stalin... Ce-or mai trage acum dracii de sufletul lui!”