În localităţile Hărman şi Viscri din Braşov, când mortul era scos din casă, un purtător de cuvânt al comunităţii cerea în mod formal ca acesta să fie înmormântat. Vecinii defunctului se ocupau de organizarea înmormântării, iar după slujba de acasă o rudă le mulţumea sătenilor pentru ajutorul dat.

Potrivit etnologului Vintilă Mihăilescu, la obiceiurile legate de înmormântare din Transilvania se observă o mai mare coeziune a comunităţii.

De exemlu, în Lădăuţi, Covasna, la moartea unui fecior se adunau toţi tinerii care aveau cai, iar de gâtul cailor se puneau cununi din ramuri de brad şi flori. Feciorii asistau la slujbă stând lângă armăsari. Se încolonau apoi câte trei, iar fetele pe jos, câte două, purtând câte o cunună, porneau în fruntea alaiului. Cei călare pe cai albi erau primii, urma fanfara, apoi dricul şi mulţimea. Bagajul mortului: ţigări, rachiu şi pat pentru gospodăria de dincolo

„În sud, în Oltenia, ai bocetul la înmormântare. În nord, în Transilvania, ai verşul. Verşul este făcut tot de nişte specialişti ai înmormântării, tot nişte femei, dar pot să fie şi bărbaţi, care spun ceva, fac un fel de biografie a răposatului, care a fost gospodar, care a făcut etc. E cu totul altă poveste. Bocetul este o chestiune emoţională, de punere în scenă, sigur că e profesionistă, dar manifestarea este individuală, emoţională, faţă de verş care e academic, e un fel de epitaf. Sunt diferenţe generale, legate de subculturi diferite”, spune Mihăilescu.

Verşul era spus uneori chiar de diacon. În opinia Ioanei Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român, verşul ar putea fi legat de relaţia dintre comunitate şi defunct: prin dispariţia sa, grupul rămâne infirm.

„În momentul în care pleacă un membru al grupului, el trebuie să se reechilibreze cumva. Rămâne un gol acolo, în primă instanţă”, spune ea.

Cercetătoarea consideră că unul dintre funcţiei acestei poveşti a vieţii ar putea fi aceea de a-l păstra pe defunct în mijlocul comunităţii, sub forma unei poveşti. Astfel se protejează integritatea socială, iar locul omului dus dintre cei vii nu rămâne gol.                                      Un brad stingher împlântat la capul răposatului le arată trecătorilor că acolo se odihneşte un tânăr, Meria, Hunedoara  Sursa: Tache Papahagi, „Images d’ethnographie roumaine”

TRANSILVANIA

•    În Pianu de Sus, Alba, dacă un copil trecea printre tineri la cununie, era semn rău. Iar dacă un alai de nuntă întâlnea un cortegiu funerar, se credea că unul dintre miri va muri.

•    În Zagra, Bistriţa Năsăud, când un om era bolnav, se fierbeau ierburi. Dacă se înverzeau la fiert, atunci omul scăpa, dacă se înnegreau murea.

•    În Meseşenii de Sus, Sălaj, o femeie bătrână trebuia să ia câte trei muguri din nouă nuci între ora 12 noaptea şi răsăritul soarelui, să se roage pe ei înainte de răsărit, să îi fiarbă în apă, iar cu apa să spele muribundul. Se spunea că aşa omul care se chinuia va putea muri. Cingători în sicriu pentru ca cel rămas văduv să nu se mai căsătorească

•    În Nadăşu, Cluj, când se măsura sicriul, se spunea de trei ori: „Eu te măsor cu mătase / Noroc să rămână-n casă”.

•    În Ariuşd, Covasna, când murea un tânăr necăsătorit, se făceau păpuşi care erau montate pe beţe de lemn care erau purtate până la cimitir de tineri. Dacă mortul era un flăcău, păpuşile erau îmbrăcate ca mireasă. Cortegiu funerar  Sursa: Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

•    În Ceru Băcăinţi se aruncau bani în sicriu, iar rudele spuneau: „Uite tată / mamă, ţi-am plătit boii, oile, găinile, te rugăm să nu mai ai pretenţii de la ele, ele să trăiască şi să te ierte Dumnezeu, să mergi la locul numit să fii hodinit”.

•    În Nadăşu, Cluj, dacă familia voia ca bărbatul văduv să nu se mai însoare şi să aibă grijă de copii, rudele aruncau o bucază de cingători înnodate în groapă ca să îi lege a doua căsătorie.

BANAT, CRIŞANA, MARAMUREŞ

•    În Băseşti, Maramureş, pentru ca omul să poată muri mai repede şi să nu se chinuiasă, cineva din casă se ducea şi strângea nouă femei fără bărbat (văduve curate). Acestea veneau şi se rugau pentru om şi îl ajutau să nu mai sufere.                           Pomană în cimitir pentru sufletul mortului, Cornereva, Caraş Severin Sursa:  „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu

•    În Mehadica, Caraş Severin, se făcea roata mormântului: o femeie bătrână înconjura de-a-ndărătelea mormântul cu tărâţe şi fuior înşirat pe fuse înfipte în pământ. Fuiorul se strângea apoi pe un băţ. Fuiorul se ardea, iar băţul se înfigea lângă cruce. După ce plecau toţi oamenii din cimitir, femeia bătrână zice: „Atât să-ţi fie umblarea / Cât te ţine spinarea”. A doua zi, în camera în care s-a privegheat mortul, o femeie umbla cu un băţ prin toate colţurile zicând: „Hai, hai, pe aici să nu mai dai!”. Pământ după ceafă ca să nu le fie urât după mort

•    În Pecica, Arad, când ajungeau acasă de la cimitir, cel mai îndurerat din familie era pus să se uite în cuptor şi era întrebat ce vede. El spunea „nimic”, iar oamenii îi răspundeau: „Nimic să nu vezi”.

•    În Cămărzana, Satu Mare, ugerul vacilor era uns cu usturoi şi leuştean pentru ca strigoii să nu le fure laptele.

•    În Cicârlău, Maramureş, înainte de a scoate mortul din casă, văduva era lovită de trei ori de uşă pentru ca soţul să nu se întoarcă. În Gurani, Bihor, sicriul era lovit de pragul casei ca să nu vină mortul înapoi, iar în Petrova, Maramureş, când se scotea sicriul din casă, se atingea fiecare prag de trei ori cu el.

•    În Arduşat, Maramureş, se aşeza cineva cu spatele la uşă, ca cei ai casei să îl uite pe mort. În Petrova, oamenii se uitau prin sita de la ciur să nu se întoarcă mortul în casă.

•    În Tinca, Bihor, rudelor li se punea un bulgăre de pământ după ceafă să nu le fie urât după mort.

•    În Petrova, Maramureş, dacă mortul era tânăr, soţia sau soţul sărea peste groapă, ca să se dezlege de mort şi să se poată căsători.

•    În Sălişte de Vaşcău, în sicriu se punea, sub ţolul mortului, un ban. Acesta era tăiat în două: o jumătate din ban se punea sub ţol, o jumătate în pragul sau în grinda casei de unde a plecat mortul ca să nu moară cineva.

•    În Slatina Timiş, Caraş Severin, rudele aruncau bani în groapă şi ziceau să se întoarcă mortul când se vor întoarce banii aruncaţi. Pentru documentare, evz.ro a folosit seria de volume “Sărbători şi obiceiuri” coordonată de Ion Ghinoiu, etnolog la Institutul de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.