Evenimentul Zilei > EVZ Special > Aproape de Bucureşti îşi are sălaşul, de secole, Baba Groasa. Am vizitat-o, urmând vechiul drum al haiducilor din Pădurea Nebună, pe firul Neajlovului
Aproape de Bucureşti îşi are sălaşul, de secole, Baba Groasa. Am vizitat-o, urmând vechiul drum al haiducilor din Pădurea Nebună, pe firul Neajlovului

Aproape de Bucureşti îşi are sălaşul, de secole, Baba Groasa. Am vizitat-o, urmând vechiul drum al haiducilor din Pădurea Nebună, pe firul Neajlovului

Baba Groasa umblă despletită în Pădurea Nebună, pe drumul haiducilor , neoprită, ca şi moara care tot macină timpul, de sute de ani. Vânătorilor de legende şi taifasuri în compania localnicilor le recomand, călduros, chiar şi acum, în plină iarnă, un sat din apropierea Bucureştiului, Podul Doamnei, lângă Clejani.

Călătorului îi mai şade bine şi cu întrebările. Îmi fac documentarea pe subiectul principal pentru care venisem până în acest loc, după care încep să descos lumea. Ce mai e de văzut pe aici? “Muma pădurii”, mi se spune. Sau “Baba Groasa”.

Vezi dumneata, cititorule, cum vine treaba cu românul, căruia o vorbă de-l rogi să îţi zică, şi el, om cuminte cum e, şi pe deasupra dornic să-ţi dăruiască o parte din tainele lui, îşi deschide pe dată sufletul.

Drumul haiducilor

Deja începe să-mi fiarbă imaginaţia în spaţiul acesta din apropierea Capitalei. La ceva mai mult de 30 de kilometri de marele oraş. Mersesem pentru început pe şoseaua Alexandriei, strecurându-ne în cele din urmă pe o cale secundară, printre case mărunte, spre un platou unde se află biserica.

De aici, oriunde ţi-ai arunca ochii, vezi petice de codru cum se joacă de-a v-aţi ascunselea cu adormita câmpie. Şi fâşii albicioase, ba de asfalt, ba de căruţă, avântându-se spre toate direcţiile.

Cine e Muma Pădurii? “Un stejar”, zice prima voce. “E pe drumul haiducilor”, altă informaţie. “Banda lui Tunsu”, mă simt înconjurat de şoapte. “Pe vechea cale spre Craiova”, apar repere istorice. “Mergi pe firul Neajlovului”, iată şi cele geografice.

Pichetul Poştalionului

Banda lui Tunsu? Au fost odată ca niciodată, pe la 1990, nişte haiduci. Îşi aveau locul de întâlnire în Pădurea Nebună. Unde e Pădurea Nebună? “Uite, în partea aceea, peste apă”, sunt câţiva gata să mă conducă. Tot acolo era şi un pichet unde se schimbau caii Poştalionului.

“Pe aici a trecut şi Tudor Vladimirescu”, cu tot cu armata lui, apropiindu-se de Bucuresti, în 1821.

Îndrumările continuă. Prin locurile acestea se întretăiau vechi căi de comunicaţie ale Munteniei. Dinspre Giurgiu către Câmpulung şi Târgovişte şi, mai departe, până la Braşov. Alta venea de la Bucureşti, ţintind către Slatina şi Craiova. Ei bine, se zice că acesta din urmă ar fi fost botezat Drumul Poştei sau al Olacului. Ori “al Lacului”, conform altei variante.

Îmi trece pe la ureche şi turcescul Dellorman sau Deliorman, vedeţi că nu se prea înţeleg gazdele mele asupra variantelor. Sună chiar mai multe denumiri. De unde şi numele Pădurii Nebune.

“Lupte au fost aici, pe apa Neajlovului”, şuieră un uncheş. Între români şi otomani, în vremea lui Radu de la Afumaţi.

Moara care nu se oprea niciodată

Iarăşi “a fost odată”. Un sat, numit în vechime Nebuna-Velea, ca o comună de sine-stătătoare. Şi o moară, învârtită de puterea apei, care ar fi măcinat zi şi noapte, fără încetare, ca o “nebună”, vorba aia. Ar fi fost a unui fecior de logofat, pe care îl chema Velea.

În vremea lui Vodă Vlad Călugărul se ridică în preajma acestei comunităţi o mănăstire sau un schit, Babele. Deloc întâmplătoare denumirea. Mi se spune de un cătun care se chema la fel.  

Tot pe atunci sau poate mai târziu, nu se ştie, o femeie înstărită a donat bani comunei, să se facă un pod peste Neajlov. În veac a rămas drept Podul Doamnei. Răsărind şi botezul de mai târziu al obştei. Reorganizarea administrativă din 1968 cuprinde localitatea între hotarele Clejanilor.

Mă aflu în mijlocul unei vetre în care vârstele se întrepătrund. De la copiii de-o şchioapă până la părul alb, ascultând cu toţii, în linişte, slujba de duminică, în biserica cea mică, dar îngrijită, care salută cerul, din când în când, cu dangătul prelung din clopotniţă.

Oamenii nu şi-au uitat trecutul. Ba chiar le pare bine că mai vine cineva să-i întrebe. Unul ştie una, altul, alta. Fiecare din ce-a auzit de la înaintaşi. Istorie orală. “Se spune că”…

Ghid de nădejde

Călătorisem alături de un bucureştean, George Taraş. Ştie ca-n palmă aceste meleaguri. “De şapte ani tot vin aici”, îl înţeleg ca un pasionat al descoperirii de noi orizonturi.

E de părere că orice loc, chiar dacă în aparenţă banal, îţi dezvăluie elemente care să-ţi îmbogăţească şi sufletul, şi bagajul de cunoştinţe. Mare dreptate ai, George! Se va dovedi în continuare un excelent ghid.

După ce se încheie slujba, aproape de prânz, ne punem de acord să-i facem o vizită Babei Groasa. Rămas-bun, deci, de la gazde şi hai la drum.

Maşina pe care o conduce are garda destul de înaltă. Un avantaj! Depăşim ultimul sălaş, avântându-ne peste mirişte. “Era un drumeag pe aici”, e surprins de repezeala schimbării conformaţiei terenului. “Mai bine o luăm pe jos”, e precaut.

Printre “blocurile” verzi

Avem de mers cam un sfert de oră. Însă mai bine aşa, când rişti să dai cu roţile într-un şanţ. Există şi o altă variantă, mai uşoară, spre aceeaşi destinaţie, dinspre Bulbucata, îmi atrage atenţia. Ei, dar puţină adrenalină nu strică!

Peisajul îţi apare bizar. Galbenul câmpului e înterupt, pe alocuri, de “blocurile” verzi, împădurite, înalte cât un secol, cu margini aproape drepte. Laturile ducând până hăt-departe.

Se observă în acest fel acţiunea omului din ultimele decenii, înaintând cu scop agricol, în detrimentul copacilor. Numai că şi noua activitate s-a pustiit, cum se vede după mulţimea scaieţilor.

Sălaşul întunecat

În sfârşit, ajungem în faţa a ceea ce aş putea numi o uşă, dincolo de care începe întunecimea. Intrăm aşadar, printr-un ochi al lăstărişului, în măruntaiele pădurii, făcând mai întâi un pas zdravăn peste o râpă, după care poteca, îngustă şi grăbită, ne invită s-o urmăm.

Soarele a rămas dincolo. Sub acoperişul frunzişului stăm câteva momente, să ne adaptăm privirea la noile condiţii. Până şi temperatura aerului a scăzut brusc în noul areal.  

Poate că nu degeaba îi spune Pădurea Nebună. Crengile dansează în jurul nostru, unele dezbrăcate de orice fel de pudoare, altele încolăcite, agăţându-ne cu “ce cauţi aici?”, încât trebuie să te fereşti, să nu-ţi zgârie chiar şi respiraţia.

Fâşia bătătorită pe care călcăm zvâcneşte, aiuritoare, peste dâmburi. Uneori se apropie periculos de albia râului. Alteori ne trimite spre momeli ale bălţilor, ca şi cum tare ar mai râde de noi dacă ar vedea cum ne sunt înghiţiţi paşii.

În faţa Mumei

“Gata, am ajuns”, mă anunţă amicul meu. Muma Pădurii nu lasă pe nimeni în apropierea ei. Coroana stejarului e atât de amplă, încât nimic şi nimeni nu-i poate face faţă. Bătrânii satului îmi spuseseră că ar avea 600 de ani. Mă uit la scoarţa-i cu riduri adânci, tinzând să le dau dreptate.

Braţele lungi, grele, în solemnitatea cu care invadează spaţiul din jur, îi asigură dominaţia fără tăgadă asupra mai tinerilor pretendenţi la nemurire. Tulpina erupe din străfundurile pământului, într-un tablou al forţei.

Îl rog pe George să stea alături de colos, făcându-le câteva poze. Se evidenţiază diferenţa între firava siluetă a omului, în comparaţie cu măreţia naturii.

Colegul de excursie vrea să mai adauge o cifră la notiţele mele. Merge în jurul uriaşului. Are nevoie de 18 paşi ca să-i dea roată.

În câteva ore mi-am încărcat tolba cu amintiri. Aici, la Podul Doamnei. Şi când te gândeşti că totul a pornit de la o întrebare…