Scoaterea de la naftalină a unui concept din 1989 – Intersecționalitatea – care ambiționa să facă ordine și să ierarhizeze discriminările, nu a fost de mare folos.
Cu 30 de ani, lucrurile erau mult mai simple: albul îl oprima pe negru, heterosexualul pe homosexual, creștinul pe musulman și pe ateu.
Acum însă, între un alb homosexual și un negru hetero, cui să-i dai dreptate? Sau între o feministă băștinașă și un imigrant islamic, cu patru neveste îmbrobodite?
Renunțarea la criterii axiologice și relativizarea generalizată au dus până la urmă la relativizarea relativizării. De pildă, atacurile la adresa familiei tradiționale au dus la relativizarea căsătoriilor homosexuale și la deprecierea homosexualității înseși.
Eforturile mai mult sau mai puțin mascate pentru legalizarea pedofiliei ca orientare sexuală legitimă au fost văzute de cuplurile homosexuale drept pericole la adresa dreptului lor de a adopta copii.
Harababura era totală. Într-o asemenea măsură încât anihila arma cea mai de temut a Noii Revoluții, care era Corectitudinea Politică. Adevărul unic nu mai putea fi distins nici măcar de ideologi, darmite de lumea normală. Ceea ce arunca în derizoriu orice tentativă de Poliție a Gândirii.
Găselnița cu exacerbarea minorităților și-a dovedit falimentul mai repede decât se aștepau strategii Internaționalismului. Revoluția Mondială se afla iar în impas.
Era nevoie grabnic de o nouă Dogmă. De data asta, însă, ceva simplu și ușor de priceput, fără farafastâcuri. Ceva care să poată fi tranșat dintr-o lovitură de securea Corectitudinii Politice. Gen: „Patru picioare – bun, două picioare – rău”. Ceva care să ne întoarcă la bătrâna și sănătoasa teroare bolșevică. Ceva care să transforme casele în cuști și societatea în Grădină Zoologică. Un nou virus ideologic, care să infecteze mințile și să distragă atențiile, pentru a relansa Revoluția permanentă.
Ceva ca un fel de pandemie eternă.
Recomandările noastre
