Marele filosof care se născuse la 22 februarie 1788, la Danzig (n.r. –  Gdansk/Polonia), se stingea la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.

Beneficiind de sprijinul unei familii conduse de un comerciant înstărit, el începe în 1809 să studieze Medicina la Universitatea din Göttingen.

Acest demers s-a fost totuşi la fel de mistuitor precum Filosofia, care l-a făcut să abandoneze Medicina. Se întâmpla în anul 1811, la Berlin.

Cursurile de Filosofie ale lui Friedrich Schleiermacher şi Johann Gottlieb Fichte au fost primele care l-au format pe Schopenhauer.

Universitatea din Jena şi titlul de doctor

În 1812 urmează transferul la Universitatea din Jena şi în 1813 obţinerea titlul de doctor în Filosofie.

Disertaţia „Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului raţiunii suficiente” (Ueber die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde) apare în prim-plan.

Urmează anii trăiţi la Dresda şi la Weimar, unde se petrece întâlnirea cu Johann Wolfgang Goethe, care va genera nemuritoarea discuţie despre culori.

De fapt, au fost mai multe dialoguri în urma cărora apare lucrarea „Despre vedere şi culori” (1816) (Ueber das Sehn und die Farben).

Conferenţiar la Universitatea din Berlin

Între 1819-1831, acesta îşi urmează chemarea didactică în rolul de conferenţiar universitar la Universitatea din Berlin.

Acolo preda chiar marele său rival, Friedrich Hegel, care deţinea rolul de figură dominantă a filosofiei germane la acea vreme.

„Lumea ca voinţă şi reprezentare” (Die Welt als Wille und Vorstellung) rămâne cea mai reprezentativă operă a lui Schopenhauer şi apare în decembrie 1819.

Din cauza teribilei epidemii de holeră izbucnite, Schopenhauer se refugiază în 1831 la Frankfurt pe Main, unde a trăit retras până la sfârşitul vieţii.

În acest loc şi-a consacrat toate energiile studiului filosofiei budiste şi hinduse, precum şi a misticilor creştinismului primar.

Apare lucrarea „Voinţa în natură”

Tot acolo a şi publicat celebrele lucrări „Voinţa în natură” (Ueber den Willen in der Natur, 1836), „Cele două probleme de bază ale eticii” (Die beiden Grundprobleme der Ethik, 1841) şi aforismele din volumul „Parerga şi Paralipomena”, în anul 1851.

„Lumea este reprezentarea mea”, scria Schopenhauer, atrăgând atenţia asupra lui într-o manieră asemănătoare cu cea în care o făcuse şi Kant cu privire la temă.

Immanuel Kant (1724-1804) argumenta că „noi înşine suntem cei ce introducem în obiecte ordine şi regularitate, numite natură”.

Acelaşi legendar filosof german susţinea că „intelectul însuşi este cel ce dă legi naturii”.

Schopenhauer şi premisa despre lumea exterioară

De cealaltă parte, Schopenhauer a plecat de la premisa că lumea exterioară, a fenomenelor, există numai în măsura cum este ea percepută de către om, în ciuda obiectivităţii de care este capabilă ştiinţa.

„Lumea ca reprezentare” este lumea aşa cum apare pentru experienţa noastră, nota Arthur Schopenhauer, care continua explicând ce este şi „lumea ca voinţă”.

Gânditorul sublinia că aceasta este realul necondiţionat şi independent de subiectul cunoscător şi că voinţa stă la baza reprezentării lumii.

Totodată, voinţa determină întreaga realitate, organică şi anorganică, şi e definită ca imbold existenţial; ea se manifestă în lumea animală ca voinţă de a trăi (Wille zum Leben) şi impuls spre procreere.

Voinţa transcede categoriile intelectului, precum spaţiul, timpul, cauzalitatea, scopul şi nu poate fi explicată prin altceva, întrucât nu se naşte din nimic, dar totul se naşte din ea.

Voinţa, cea mai profundă esenţă

„Numai voinţa este lucru în sine… Ea este esenţa cea mai profundă, miezul fiecărui lucru în parte şi de asemenea al întregului.

Ea se manifestă în toate forţele naturale ce acţionează orbeşte, precum şi în comportamentul deliberat al omului, iar marea diferenţă între cele două se referă numai la gradul de manifestare şi nu la natura intimă a ceea ce se manifestă”, observa Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezentare”.

Practic, voinţa ocupa cel mai important rol în metafizica lui Schopenhauer care explica aşa cum n-o făcea nimeni gama variată de aspecte ale vieţii umane.

Un exemplu în acest sens este existenţa instinctului de supravieţuire şi faptul că pornirile inconştiente au o influenţă determinantă asupra intelectului.

Tema sexualităţii şi psihologia umană

Filosoful a abordat deschis tema sexualităţii care ocupă un loc fundamental în psihologia umană.

În urma lui au rămas un reper şi comparaţiile între voinţă şi intelectul uman.

„Voinţa este un orb puternic care duce în spate un schilod cu vedere, acesta fiind intelectul.

Voinţa este stăpânul, este a priori, ea hotărăşte. Intelectul este a posteriori, el este servitorul voinţei, care doar examinează, dar nu decide.

Intelectul este marcat de procesele fiziologice şi scade spre bătrâneţe, pe când voinţa este constantă şi identică cu sine. Inteligenţa oboseşte, dar voinţa niciodată.

Ce este libertatea?

Omul nu se poate sustrage presiunii voinţei absolute. Ceea ce noi credem că este libertatea, nu e decât manifestarea necesităţii voinţei.

Omul poate face ce vrea, dar nu poate voi ceea ce vrea”, nota Schopenhauer, argumentând că omul nu-şi poate predetermina sau condiţiona voinţa.

Spre deosebire de Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), Schopenhauer considera că istoria umanităţii e lipsită de sens şi de scop final.

Doctrina primatului voinţei face din instinctul sexual cea mai directă şi puternică manifestare a voinţei de viaţă în trupul uman, sublinia filosoful.

Amorul, sabotorul vieţilor noastre

În opinia acestuia, sexul „este scopul final al aproape tuturor eforturilor umane” şi „are o influenţă nefavorabilă asupra celor mai importante lucruri” din cauză că „întrerupe la fiecare oră cele mai serioase ocupaţii”.

Schopenhaue n-avea dubii când afirma că lumea este guvernată de o voinţă nelimitată, insaţiabilă, impersonală, iraţională şi fără finalitate ultimă.

Urmarea? Consecinţe pe cât de profunde, pe atât de pesimiste asupra condiţiei umane.

Mai departe, despre actul de voinţă, Schopenhauer considera că este strâns împletit cu suferinţa din cel puţin două motive.

Primul: actul de voinţă nu ar putea izvorî dintr-o stare de mulţumire, iar aspiraţiile există doar în măsura în care există o lipsă.

A fi conştient de această lipsă este deja o sursă de suferinţă. Doi: atingerea scopurilor nu duce la încetarea aspiraţiilor, căci „fiecare dorinţă satisfăcută naşte alta nouă”.

Sursele de suferinţă

Pentru marele gânditor german, satisfacţia nu avea consistenţă propriu-zisă, ci era doar eliminarea unui neajuns.

Satisfacţia nu este nici de lungă durată, căci este înlocuită de o nouă aspiraţie sau se transformă în plictiseală, adică în deja celebra nouă sursă de suferinţă.

„Viaţa este o afacere care nu-şi acoperă costurile”, formula superb Schopenhauer. Cei care îl urmăreau cu frenezie i-au pus o întrebare complexă cu privire la voinţă.

«Cum se putea ieşi de sub tirania voinţei şi a cercului vicios al suferinţei?» Soluţiile lui Schopenhauer? Arta şi calea ascetismului.

Pe prima o vedea drept singura arenă a strădaniilor omeneşti în care individul se poate smulge temporar din robia voinţei prin contemplare estetică liberă.

Calea ideală de urmat?

Pe cea de-a doua o considera şi cea mai promiţătoare, ţinând cont că omul neagă voinţa de viaţă întorcându-se împotriva trupului şi propriei individualităţi.

„Un asemenea om care, după multe lupte amare cu propria sa natură, a învins în cele din urmă definitiv, rămâne mai apoi doar o fiinţă cunoscătoare pură, oglindă luminoasă a lumii.

Nimic nu-l mai poate tulbura sau alarma; căci el a tăiat toate miile de fire ale voinţei ce ne ţin legaţi de lume şi care, sub forma dorinţei, temerii, invidiei şi mâniei ne târăsc de colo-colo într-o continuă durere”, declama Schopenhauer.

În ciuda faptului că la apariţia operelor sale, filosoful nu a fost receptat aşa cum s-ar fi aşteptat, acesta a avut numeroşi discipoli şi admiratori mai târziu.

Ideile lui Schopenhauer au influenţat ulterior gândirea unor mari personalităţi din filosofie precum Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein şi Emil Cioran.

De asemenea, şi literatura universală şi psihologia a fost marcată de gândirea acestuia, printre cei atinşi de gândirea lui Schopenhauer fiind Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann, Eduard von Hartmann şi Sigmund Freud.

sursa: Agerpres