Fără îndoială, manualele de istorie vor reține numele colonelului Yaroșevici Fedir Seriovici, absolvent al Academiei militare din Kazan (Federația Rusă), comandant al Brigăzii 19 ”Sfânta Varvara” din cadrul Armatei Ucrainei. În noaptea de 29 martie 2022, colonelul a ordonat Batalionului 3, cu garnizoana la Hmelnițki, lansarea unei rachete OTR-21 asupra depozitului de muniție de artilerie și rachete din zona satului Oktyabrskoye, regiunea Belgorod, Federația Rusă.

Și fără îndoială că domnul colonel va mai primi un ceas de aur și de la președintele Zelinsky, în plus față de cel primit, în 2009, de la președintele de atunci, Viktor Yușcenko. Sub comanda sa, pentru prima dată după 81 de ani, teritoriul Federației Ruse a fost atacat de o armată străină.

La Moscova s-a așternut o tăcere grea. Va fi fost o explozie accidentală? Buimăceala a durat până în noaptea următoare, când două elicoptere de asalt ucrainene MIL Mi-24 au atacat, cu rachete calibrul 57mm, un depozit de produse petroliere situat chiar în orașul Belgorod. 16.000 de tone de motorină în flăcări! De data aceasta, lovitura a fost recunoscută oficial de Guvernatorul regiunii, Viaceslav Gladkov. Iar purtătorul de cuvânt al președinției ruse, Dmitri Peskov, a comentat: „Este clar că nu putem considera acest lucru ca ceva care va crea condiții adecvate pentru continuarea negocierilor''.

Și totuși, Rusia și-a înghițit orgoliul și negocierile au continuat. Ceea ce l-a determinat pe ministrul britanic al Apărării, Ben Wallace, să declare: „Reputația acestei mari armate a Rusiei a fost distrusă. Nu numai că Putin trebuie să trăiască cu consecințele a ceea ce face Ucrainei, dar trebuie să trăiască și cu consecințele a ceea ce a făcut propriei sale armate”.

Reacția ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, a fost însă ciudată. Aflat în China, la Tunxi, în loc să comenteze faptul că Rusia se află sub atacul rachetelor ucrainene, dânsul a declarat: „Rusia consideră inacceptabilă prezența oricărei infrastructuri militare aNATO sau a Statelor Unite în țările vecine cu Afganistanul”. E drept, Conferința internațională de la Tunxi este dedicată Asiei Centrale, iar nu situației din Ucraina. O lume întreagă urmărește cu sufletul la gură bătălia de la Mariupol, dar conducerea chineză și cea rusă discută despre ... Asia Centrală.

Despre Asia Centrală și, în special, despre Uzbekistan. Dar oare de ce?

Fostă provincie a Uniunii Sovietice, Uzbekistan și-a declarat independența acum 30 de ani. E un stat laic, cu capitala la Tașkent, și are frontiere cu alte cinci state din Asia Centrală – printre care și Afganistan. De aceea, vestea retragerii NATO de la Kabul nu a fost primită cu bucurie: în țara vecină urma o perioadă de haos, care putea să aducă noi amenințări la granițele uzbece.

Noi amenințări, fiindcă Uzbekistanul e bogat în resurse: produce anual cam 80 tone de aur – adică, cam cât au în stoc băncile centrale din Egipt, Australia sau Kuweit. Produce uraniu: tot arsenalul nuclear al URSS s-a făcut cu uraniu din Valea Fergana, unde mai sunt rezerve neexploatate de 114 mii tone – de 2 ori și jumătate producția de uraniu a întregii lumi. Și mai ales are zăcăminte de gaz metan neexploatate, care se ridică la 2.240 miliarde normal metri cubi: importurile Uniunii Europene pe vreo 20 de ani.

E de înțeles că, mult înainte să înceapă retragerea americanilor, la frontiera afgano-uzbecă au apărut luptătorii ”Emiratului de Khorasan”, mai cunoscut ca Daesh-K. Că și ei au nevoie de niște aur și, eventual, de ceva uraniu. În 2020, se estima oficial că în Afganistan se găsesc ”până la 10.000” luptători ai Daesh-K. Uzbekistanul are cea mai puternică armată din regiune – circa 60.000 de militari – dar vecinii, care au frontiere și mai lungi cu Afganistanul, nu ar putea rezista prea mult dacă nu ar fi bazele militare rusești, să-i ajute. Ori Armata rusă se dovedește a fi nu tocmai-tocmai la înălțimea reputației sale, ceea ce crește apetitul Daesh-K pentru noi cuceriri.

Ca urmare, elitele din statele vecine – Turkmenistan, Tadjikistan și Kyrgyzstan – au lăsat de-o parte certurile seculare și și-au întors privirile spre Tașkent. Dar penetrarea Daesh-K în regiune nu putea fi oprită numai prin mijloace militare. Noul președinte uzbec, Mirziyoyev, a conceput un amplu program economic și diplomatic de contracarare a islamismului agresiv.

Concret, la 30 de ani de la obținerea independenței, resursele de gaz natural ale Uzbekistanului continuă să fie controlate de companii rusești: Gazprom și Lukoil, care impun tarife prohibitive pentru transportul gazului spre Europa, prin vechile conducte sovietice. Pe fondul renăscutei prietenii ruso-chineze, și China National Petroleum Corporation s-a raliat tarifelor de cartel. De aceea, relațiile ruso-chino-uzbece sunt mai curând reci: din 2015, nu mai există nicio bază militară rusă în țară. Asta a agravat problemele: rușii au sistat investițiile și așa insuficiente și, deși Uzbekistanul este al doilea mare producător de gaz al Asiei Centrale, exporturile de gaz natural reprezintă, ca valoare, numai 4,4% din totalul exporturilor. Ceea ce frânează dezvoltarea economică, are impact social și facilitează penetrarea islamismului...

Deci, din 2015, Uzbekistanul a început să studieze extinderea companiei naționale Uzbekneftegas, a cărei producție e în declin de 20 de ani, precum și deschiderea de rute alternative pentru schimburile sale comerciale: o cale ferată spre Oceanul Indian și modernizarea sistemului de conducte de gaz. Costurile însă sunt enorme, fiindcă Uzbekistan e o țară dublu enclavizată: nu are ieșire la mare și niciunul dintre vecinii săi nu are ieșire la mare (cealaltă țară aflată în această situație e ... Liechtenstein). Numai calea ferată de 600 km. Uzbekistan – Afganistan – Pakistan ar costa, estimativ, 5 miliarde de dolari.

Pentru a asigura finanțarea proiectelor sale, Uzbekistanul a început să caute investitori internaționali. Prima încercare a purtat amprenta inconfundabilă a capitalismului de cumetrie: oligarhul rus de origine uzbecă Alișer Usmanov a obținut 51% din compania de telefonie mobilă UCELL. Dar, deși Usmanov are o avere estimată la peste 19 miliarde $, n-a găsit de cuviință să investească în țara natală mai mult de 0,1 miliarde.

Iar atunci când Rusia a invadat Ucraina și averea lui Usmanov a fost blocată de sancțiunile internaționale, guvernul de la Tașkent a fost nevoit să se întoarcă cu fața spre Apus. Spre surpriza multora, la 17 martie 2022, vorbind în fața Senatului uzbec, ministrul de Externe Kamilov declara: „Mai întâi, acțiunile militare și violența trebuie să înceteze deîndată. Republica Uzbekistan recunoaște independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Nu recunoaștem republicile Luhansk și Doneț!”

Toată lumea a fost surprinsă, cu excepția americanilor. Fiindcă, încă din octombrie 2020, cu prilejul unei audieri în fața US Senate Armed Services Committee, subsecretarul pentru Politici de Apărare, Colin Kal, declara că „dacă va fi nevoie, vom mitui (bribe) conducerea Tadjikistanului și Uzbekistanului, pentru a stabili baze militare în Asia Centrală”. (The New York Times, 15.04.2021). Bine și din vreme pregătite, lucrurile au mers șnur.

La exact o săptămână după declarația ministrului uzbec de Externe, președintele turc Erdogan a părăsit în grabă negocierile ruso-ucrainene de la Istanbul și a sosit la Tașkent. Cred că nu a avut nevoie de traducător: uzbecii vorbesc o limbă turcică. Astfel că lucrurile au mers repede: a semnat, alături de omologul său uzbec, 10 documente – printre care un acord de comerț preferențial și o înțelegere-cadru privind cooperarea în domeniul militar și al apărării. Asta în condițiile în care Turcia e țară NATO. Iar până la anul, schimburile comerciale turco-uzbece vor atinge 5 miliarde $. Fiindcă legăturile economice și financiare cu Rusia, supusă sancțiunilor, au devenit un balast, iar anul trecut schimburile comerciale ruso-uzbece au reprezentat ... exact 5 miliarde $. Deci, Turcia se așază pe scaunul călduț de pe care sancțiunile tocmai au izgonit Rusia. Iar Turcia e pregătită: miliardele de dolari nu cresc peste noapte!

A doua zi președintele uzbec a inaugurat Tashkent International Investment Forum, un fel de Agenție de Investiții străine care își propune privatizarea a 42% din sectorul bancar, listarea la bursele străine a companiei naționale de gaz și petrol, Uzbekneftegaz, a transportatorul de gaz Uztransgas, a companiei aeriene Uzbekistan Airways, a minelor și a întreprinderilor metalurgice Navoi și Almalyk, plus a doua companie de telefonie mobilă a țării, UMS (Mobi). Totul trebuie să fie privatizat în următoarele 12 luni. Astfel vor fi obținute cele 5 miliarde $ necesare construirii magistralei feroviare trans-afghane Termez-Mazar-i-Sharif-Kabul-Peshawar. O magistrală Nord-Sud, exact ... de-a curmezișul proiectului chinez ”One road, one belt”!

Și miliardele acestea vor fi obținute: cine știa din vreme de această deschidere, a pus bani de-o parte. Precum am văzut, americanii știau încă de acum un an. Iar ”cine trebuie” din cadrul Uniunii Europene știa cam din primăvara trecută, când fabrica uzbecă de automobile UzAuto Motors, producătoarea autoturismelor Ravon (”Drum bun” în uzbecă) a lansat o emisiune de eurobonduri cu valoarea nominală de 300 milioane $, care a fost suprascrisă de ... aproape 5 ori. Cine și de ce oare s-a apucat să investească 1,4 miliarde $ într-o fabrică obscură pe care, în 2019, statul uzbec a răscumpărat-o de la General Motors, care se pregătea să plece din țară?

Lucrurile au fost analizate și înțelese de comunitatea internațională de afaceri: din 23 februarie, prima zi a războiului, monedele vecinilor Uzbekistanului au căzut cu  6,8 ... 13%. Moneda uzbecă, Soum, a scăzut cu numai 2,6%: spre deosebire de vecini, țara are alternative la relațiile financiare și economice cu Rusia, care își pierde rapid influența în Asia Centrală. În mod grăitor, agenția de turism VEDI, cu filiale în 10 orașe ale Rusiei, oferă din 23 martie clienților săi călătorii de ”turism bancar” în Uzbekistan, la prețul de 23 mii ruble: se duc la Tașkent, își deschid cont la o bancă și-și fac card VISA uzbec, nesupus sancțiunilor, cu care pot cumpăra pe Internet. După ce vreme de un secol banii s-au scurs din Uzbekistan spre Moscova, acum fluxul s-a inversat.

Pe drumul de întoarcere spre Ankara, președintele Erdogan observa că „e mult mai greu să închei un război decât să-l începi”: e de presupus, deci, că sancțiunile internaționale la adresa Rusiei, impuse ca urmare a agresiunii din Ucraina, vor mai dura. Vor dura exact atât cât întreaga Asie Centrală să basculeze, de voie, de nevoie, spre lumea euro-atlantică. Și nu m-aș mira să-l văd cât de curând pe președintele Putin ieșind din izolare și mergând la Ankara, pentru sfaturi.

Dar cum de investitorii strategici turci, americani și europeni știau încă de acum un an că, netam-nisam, când toată lumea se va uita numai spre Ucraina, Uzbekistanul va scăpa de sub gheara Rusiei și va deveni brusc un Eldorado al investițiilor euro-atlantice?

Bună întrebare, căruia președintele Biden i-a dat un bun răspuns: „Există unele indicii că Putin a concediat sau a pus în arest la domiciliu o parte dintre consilierii săi”... Păi s-ar putea ca, de această dată, Putin să aibă motive întemeiate: a fost sfătuit să atace Ucraina și, în timp ce Rusia bate pasul pe loc prin noroaiele Donbass-ului, ”inamicul principal” răpește Asia Centrală de la sânul sterp al Imperiului. Vineri, și Kazahstanul, al cărui președinte tocmai a fost ”salvat”, în ianuarie, de o intervenție militară rusă, declara prin glasul lui Timur Suleimenov, director adjunct al Administrației Prezidențiale, că „respectă integritatea teritorială a Ucrainei și va respecta deciziile ONU privind Crimeea și Donbass”. Și tu, Brutus....

În timp ce puterea sleită a Rusiei, cârpită cu greu în Donbass, se deșiră pe la poale, precum anteriul lui Arvinte, la Tașkent se naște încet-încet Noua Ordine Mondială. Și nu pe coordonatele conspiraționiste, perdea de fum voit difuzată pentru a masca adevăratele mișcări strategice.