Între timp, întâlnirea de taină a Cancelarului german Angela Merkel cu președintele francez Emmanuel Macron de săptămâna trecută, în prezența Președintelui Comisiei Europene, Jean Calude Juncker – o reuniune menită să relanseze și să salveze Uniunea Europeană – a avut ca rezultat elaborarea unor politici care, din contră, amenință să îngenuncheze și să rupă definitiv coeziunea conglomeratului european. C

ă e vorba despre zona Euro, cu buget propriu, de Fondul Monetar European, de reducerea numărului de comisari și alocarea lor prin rotație, că e vorba despre diminuarea atribuțiilor Comisiei și propunerea viitorului Ministru de Finanțe al zonei Euro, sau de forța de intervenție europeană – singurul rezultat achiesat din ambițioasa Armată Europeană a lui Macron – toate propunerile sunt subiecte de contencios la nivelul statelor și în interiorul UE, care amenință diviziuni mai puternice în viitor.

Summitul de joi și vineri se anunță cu atât mai complicat cu cât pe toate cele trei teme mari – migrație/refugiați, Zona Euro și budget comun, respectiv Apărarea Europeană – divergențele sunt majore nu numai între cei doi mari, dar și în raport cu statele terțe. Perspectiva unor taxe europene care, împreună cu finanțările naționale și fondurile europene să alcătuiească un budget al zonei Euro, gestionat de Comisie pe baza liniilor politice stabilite de statele membre, crează deja probleme majore statelor ne-membre ale zonei euro și un discomfort statelor cele mai mari contributoare la bugetul UE. Iar perspectiva creșterii contribuțiilor la bugetul UE va întâmpina respingere unanimă la nivelul tuturor statelor membre.

Dacă e să discutăm în termenii strict cunoscuți privind Europa cu două viteze, iată că Franța și Germania par să fi căzut de acord cu un asemenea pas, respectiv cu bugetul zonei Euro și guvernanța comună – încă nu și un ministru de finanțe al zonei.

Acordul aruncă în aer nu numai înțelegerea de la Roma despre viitorul Uniunii Europene, când s-a convenit mai multă integrare cu toți membrii, dar e alterat un alt acord mai vechi de la înființarea Fondului european de bailout numit Mecanismul European de Stabilitate. Atunci se convenise că orice decizie în cadrul zonei Euro se ia în Consiliul European, cu toți membrii, pe baza argumentului că deciziile în zona euro afectează și statele non-euro, pentru că există piața comună, iar statele din zona euro introduc elemente de competiție neloială prin decizii separate, care afectează toate statele membre și pe toți cetățenii. Deci decizia trebuie să se ia de către toți. Acum lucrurile arată diferit.

Astăzi, o separare și un buget al zonei euro, sau Fondul Monetar European care s-ar referi tot la zona euro și la supervizarea și intervenția în economiile statelor care nu respectă criteriile Maastricht și deficitul structural, ar duce la o Europă în care statele nemembre ale zonei Euro sunt dependente exclusiv de deciziile statelor membre, neavând formula de intervenție. O Europă cu două viteze explicită, cu membri de rangul 1 și 2, mai mult, cu deschiderea cutiei Pandorei pentru ca statele populiste și eurosceptice din Europa Centrală și de Est să aibă temeiuri de contestare mai puternică a funcționării și evoluției UE. Adică divizarea continuă a UE și creșterea numărului de eurosceptici și anti-europeni, deși planul originar era tocmai unitatea Europei.

Aici intervine încă un element relevant, care este problema refugiaților. Formula de intervenție actuală este neconturată, Frontex – agenția de protecție a frontierelor – e departe de a fi funcțională, iar politica comună de azil și refugiați rămâne o utopie, cum utopică este și administrarea acesteia, unitar, de către o agenție europeană, peste acordul și supervizarea de către statul vizat. Soluția e încă insuficient conturată, dar și pe această dimensiune divergențele se anunță puternice.

Până la urmă, Uniunea Europeană se lăfăie în continuare în utopie și planuri mărețe de viitor, complet rupte din realitatea momentului: perspectiva ca la alegerile europarlamentare din mai 2019 să avem două grupuri masive europarlamentare, unul eurosceptic și unul profund anti-european în Parlamentul de la Strasburg. Iar soluția unității și perspectivei europene nu ține de mari intervenții și schimbări de tratate – revenirea la Tratatul Constituțional era pasul corect – cât respectarea deplină și corectă a acordurilor și angajamentelor existente de către toate statele, mult mai strict, mai corect și deplin monitorizat și mai rapid corectat, cu toate instrumentele sancționatorii existente.

Adică și competiție corectă, fără gaz rusesc ieftin și în cantități nelimitate pentru un singur actor dominant, Germania, cu Nord Stream I și 2 apărute în ciuda opoziției a 9-12 state membre, cu sancțiunea solidă a Gazprom care alterează competiția internă europeană prin prețuri practicate și condiții anti-competiție și ne-economice, și tratarea cu adevărat egală și corectă a tuturor statelor, fără preeminența marilor actori în Europa, la nivel decizional, și cu finanțarea coeziunii reale a economiilor statelor membre prin fonduri și proiecte europene.