Regizorul emigrat în Germania, în anii '80, mărturiseşte că filmul despre dictatorul român, proiectat zilele acestea la Cannes, a funcţionat ca terapie pentru el. „Nu-l mai urăsc”, spune cineastul.

„Kim Ir-sen a fost cel mai mare regizor de artă de propagandă al secolului XX”, remarcă Andrei Ujică, într-o discuţie despre impresionanta şi înspăimântătoarea coregrafie a puterii din „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, filmul proiectat marţi la Cannes, în afara competiţiei. Dictatorului român i s-au închinat asemenea creaţii orgolioase şi megalomanice timp de 25 de ani, perioada pe care o urmăreşte şi regizorul în pelicula construită din imagini de arhivă.

Într-un interviu acordat „Evenimentului zilei”, Andrei Ujică povesteşte cum s-a umanizat imaginea lui Ceauşescu, care este combinaţia perfectă între cinema şi istorie, şi ce reacţii a stârnit filmul său la Cannes.

EVZ: Documentar, film artistic de montaj sau lungmetraj de ficţiune cu personaje reale, cum l-a numit Alex. Leo Şerban. Care este cea mai bună definiţie pentru „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”? Andrei Ujică: Dintre toate încercările de categorisire a filmului, cea a lui Alex. Leo Şerban mi se pare cea mai apropiată de realitate. Sigur că filmul propune un nou gen sau măcar un nou subgen de film istoric, care ar putea fi definit ca un film de ficţiune cu personaje reale.

E, în acelaşi timp, şi cinema pur şi istorie pură. Există vreo combinaţie mai fericită? Atunci când reuşeşte, ceea ce înseamnă să ai şi material la dispoziţie pentru o anumită temă sau un anumit personaj, pentru filmul istoric ca atare nu poate exista o situaţie mai fericită. Poate doar să faci un film despre Napoleon, în care rolul principal să-l joace chiar Napoleon! Din păcate, depinde întotdeauna de cantitatea de imagini pe care o ai la dispoziţie. De la o vreme încoace, însă, datorită evoluţiei tehnologice şi inflaţiei de imagini istorice şi reale care ne stau la dispoziţie, o să ne fie tot mai uşor să facem filme de această factură. Şi, probabil, de la un anumit moment dat încolo, filme istorice cu referire la evenimente contemporane se vor putea face, în maniera asta, foarte uşor.

Urmărind „Autobiografia” realizezi magnitudinea cultului personalităţii. Secvenţele cu paradele din China, Coreea sau cele din 23 august ocupă mare parte din film. De ce aţi pus accent pe ele? E o întrebare importantă, dar răspunsul e destul de complex şi destul de greu de dat acum, cu toată această oboseală acumulată la Cannes, pentru că, estetic vorbind, surprinde nivelul cel mai complex şi mai dificil al filmului. Există o relaţie extrem de complicată între construcţiile ideologice utopice ale secolului XX şi nivelul estetic care se concretizează în arta de propagandă. Kim Ir-sen, de exemplu, care va rămâne în istoria artei mai degrabă decât în istoria politică a secolului XX, a fost cel mai mare regizor de artă de propagandă al epocii, reuşind să facă o conjuncţie între estetica artei de propagandă nazistă pusă în scenă de Leni Riefenstahl, între proletcultismul sovietic şi marea perioadă a musicalului clasic american din anii 40. Paradele acelea sunt impresionante şi înspăimântătoare în acelaşi timp.

„Sunt foarte curios de reacţiile de acasă”

Filmul începe cu funeraliile lui Dej, cu mii de oameni în doliu pe străzile Bucureştiului, şi se încheie cu soţii Ceauşescu la judecată. Aţi intenţionat şi o paralelă între cele două finaluri ale dictatorilor? De fapt, filmul începe cu o scurtă scenă de la începutul procesului, când Ceauşescu începe să aibă un flashback şi îşi revede întreaga biografie ca om în putere. Adică, din momentul când preia puterea şi până în seara prăbuşirii, pe 22 decembrie. Filmul are în mod intenţionat expoziţia aceasta lungă şi faptul că secvenţele cu înmormântarea lui Dej durează cam 8 minute este o alegere deliberată şi are mai multe explicaţii.O dată că mi se pare psihologic pertinent faptul că, într-o situaţie ca aceea a procesului, cineva începe să-şi rememoreze viaţa şi dintr-o intuiţie, foarte plauzibilă, că nu va mai scăpa cu viaţă din această întâmplare. Din cauza asta, insist în procesul lui de rememorare asupra unei înmormântări pe care el conştientizează brusc că nu o va avea niciodată. În al doilea rând, ţine de acest straniu ritual al succesiunilor comuniste faptul că investitura se făcea la înmormântarea predecesorilor. Era un fel aparte al comuniştilor de a reactualiza celebra frază monarhică „Regele a murit! Trăiască regele!”.

Ceauşescu e demonizat de posteritate în timp ce Dej a rămas undeva în umbră şi Occidentul, cel puţin, îi atribuie toate atrocităţile de la începutul regimului tot lui Ceauşescu. Cei mai mulţi nici nu au auzit de Dej... Poate ar trebui făcut un film care să pună în ordine şi aceste aspecte. În ce îl priveşte pe Dej, fără să-l absolv în vreun fel de partea de vină personală, trebuie spus că, în anii 50, el nu a fost câtuşi de puţin un conducător în deplină posesie a puterii lui. A fost, ca toţi ceilalţi conducători comunişti din blocul răsăritean, un guvernator al forţei de ocupaţie sovietică şi un legatar al lui Stalin. Şi atâta timp cât URSS a stat sub Stalin, toţi au fost obligaţi să aplice politica lui. În felul acesta, vina e oarecum delegată la centru. Dej a făcut dovada că, de îndată ce a fost posibil şi în Rusia a început dezgheţul, el a virat-o şi a încercat să iasă din stalinism. În orice caz, a deschis politica aceasta, un soi de comunism naţional, pe care a preluat-o apoi Ceauşescu.

Există două secvenţe de familie în film, foarte interesante. Una de afecţiune între Ceauşescu şi Zoia, fiica lui, şi una cu o partidă de volei. Au fost şi altele de acest fel care au căzut la montaj? Au existat mai multe similare, dar acestea două sunt cele mai intense. Deci, dacă le-aţi văzut pe acestea, e ca şi cum le-aţi văzut pe toate.

Pe dv. personal ce scene v-au intrigat cel mai tare? E greu de spus, pentru că asta se tot schimbă în funcţie de momentele în care revăd filmul şi, dat fiind că procesul de lucru nu s-a încheiat încă, sunt atât de concentrat pe detalii, încât nu am distanţa necesară ca să pot vedea întregul. Cum sunt o persoană foarte marcată de muzică şi de potenţarea ritmică a imaginilor prin muzică, de obicei, după ce termin un film, cel mai mult îmi plac secvenţele cu muzică (râde). De exemplu, la „Out of the Present”, când mai merg pe la un festival, eu nu intru în sală decât la momentele muzicale şi apoi ies. Prevăd că la fel voi face şi cu „Autobiografia” (râde). Deci, la secvenţele cu China, Coreea, vizita la Hollywood şi party-urile din anii 60.

Materialele iniţiale au fost fără sunet sau a fost alegerea dv. să-l tăiaţi? Mai mult de 90% dintre imagini sunt fără sunet, pentru că acesta nu a fost arhivat. Exceptând, desigur, cuvântările lui Ceauşescu. În aşa fel încât, dacă filmul acesta nu are morfologie la nivelul imaginii - adică toate existau deja şi a fost doar o muncă sintactică - la nivelul sunetului a trebuit să recreăm sau să inventăm un sunet nou pentru tot filmul.

Spectatorii români vor adăuga fiecărei imagini din film şi un background. Cu ce vor rămâne din acest film străinii care nu au acest background? Din reacţiile primite până acum, sunt foarte bucuros să aflu că se concretizează ceva ce mi-am dorit. Oameni foarte departe de spaţiul cultural şi politic român, din America de Sud sau din Statele Unite, mi-au spus că au urmărit filmul aşa cum mi-aş fi dorit. Fără să ştie exact contextul politic al fiecărei scene, ei urmăresc evoluţia unui personaj care se transformă de la un an la altul, de la un deceniu la altul, şi a unei întregi ţări în jurul lui. Acesta e nivelul profund al filmului, asta am vrut să arăt, şi de aceea am lăsat orice indicaţie deoparte.

V-aţi gândit totuşi, la începutul proiectului, să puneţi o voce din off sau câteva nume şi date pe ecran? Ar fi ieşit un alt tip de film. M-am gândit la început de tot la un comentariu, dar niciodată în mod serios. M-am gândit mai mult ca să-mi liniştesc temerea că nu voi putea face filmul acesta aşa cum îmi doresc. Dacă s-ar fi adeverit că nu îl pot realiza fără acest comentariu, între varianta de a-l face aşa şi a nu-l face deloc, aş fi ales să nu-l fac.

După reacţiile de până acum, „Autobiografia” ar putea avea foarte mulţi spectatori în România... Sper să fie aşa, sunt foarte curios de reacţiile de acasă şi aş fi şi mai bucuros dacă s-ar isca o dezbatere despre profilul psihologic al dictatorului şi despre complexitatea istoriei.

În urma sutelor de ore de imagini pe care le-aţi vizionat, spuneaţi că imaginea dictatorului s-a umanizat. Cum îl priviţi acum? În măsura în care filmul acesta este şi o tentativă de autoterapie a biografiei mele istorice, sunt bucuros să constat că ea a funcţionat cu succes. Am ajuns la un punct pe care nu credeam că o să-l ating: nu-l mai urăsc pe Ceauşescu, pentru că m-am eliberat de el.

Corespondenţă din Cannes

Mai multe informaţii despre Festivalul de Film de la Cannes aflaţi pe cinemas.ro şi din secţiunea Cannes 2010.