Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > ANDREI CRĂCIUN: SIDA, între America şi România
ANDREI CRĂCIUN: SIDA, între America şi România

ANDREI CRĂCIUN: SIDA, între America şi România

Anul 1984 n-a fost unul obişnuit. Pe 17 decembrie, un copil firav care-şi ascundea timiditatea în spatele unui breton a fost diagnosticat cu SIDA.

Ryan Wayne White avea 13 ani, şi până în acea zi fusese doar un puşti din Kokomo, Indiana, care se luptase toată viaţa cu hemofilia A, o boală ereditară care loveşte 1 din 5.000 de nou-născuţi.
 
Fiul lui Jeanne Elaine şi Hubert Wayne White era condamnat. Fusese infectat cu HIV în urma unei transfuzii de sânge. SIDA era atunci o ecuaţie cu prea multe necunoscute, asociată exclusiv cu homosexualitatea. Un fel de pedeapsă divină pornită de pe strada Castro din San Francisco, kilometrul zero al comunităţii gay.

Doamna White a auzit pe holurile unui spital o replică de roman postmodern: „Mai are cel mult şase luni de trăit”. Ryan avea alte planuri. Voia să se întoarcă la şcoală. Pe 30 iunie 1985, cererea de a fi readmis la „Western Middle School” din Russiaville a fost respinsă. Nişte profesori şi părinţi speriaţi hotărâseră că un bolnav de SIDA nu mai are dreptul să intre într-o instituţie publică.

Din acea zi, Ryan White a încetat să mai fie doar un copil condamnat la moarte. A început să se bată în acel fel ciudat din poveştile americane, deşi pe măsura lui nu se găseau uniforme de supererou. Aşa că a purtat tricouri largi şi banale, blugi prespălaţi şi o geacă din aceea căreia noi, românii, ne-am învăţat să-i spunem „canadiană”. Familia White a câştigat în justiţie o picătură de normalitate, după opt luni de procese. Într-o zi de februarie 1986, Ryan a putut merge din nou la „Western Middle School”. 151 de elevi din totalul de 360 au stat acasă.

Copilul bolnav de SIDA şi familia lui s-au mutat în Cicero, Indiana. Povestea îşi schimbă cursul: mediatizat, Ryan ajunge repede o „icoană” a luptei pentru toleranţă şi educaţie în spiritul înţelegerii maladiei sfârşitului de secol. Participă la strângeri de fonduri, la emisiuni televizate, forţează accelerarea unor politici publice.

Vorbeşte în faţa preşedintelui Ronald Reagan despre discriminările prin care a trecut şi o face pe prima-doamnă să plângă. Se împrieteneşte cu Kareem Abdul-Jabbar, cu Elton John şi cu un copil din Gary, Indiana, care refuza să mai crească. Lumea obişnuieşte să-i spună Michael Jackson, dar asta e doar o neînţelegere.
 
Apoi, într-o zi de aprilie 1990, White a murit. Atunci, Michael Jackson a plâns, a scris şi a cântat o piesă care se numeşte „Gone too soon”. A făcut-o pentru că dorea ca „viaţa lui Ryan să păstreze un sens profund care să rămână pentru totdeauna, dincolo de moartea lui”. Şi Ryan White a rămas figura centrală a luptei anti-SIDA din America.
 
Săptămâna aceasta am aflat din EVZ că, într-o comună din Giurgiu, medicul Paul Marinescu îngrijeşte 15 copii seropozitivi, abandonaţi de părinţi. Acest medic, prea mult timp anonim, merită mai mult, merită ca frumoasa nebunie a curajului său să fie cunoscută, aşa cum este istoria lui Ryan White. Merită să ştie că, acolo unde toţi suntem egali, în ultimul punct din geografia inimilor noastre, îi suntem recunoscători, dincolo de toate laşităţile oamenilor mereu prea grăbiţi care am ajuns, oameni prinşi între „to do list” şi e-mailuri care trebuie scrise corect corporatist, aşteptând „feed-back-uri” şi proiectându-ne viaţa în PowerPoint. Mă înclin în faţa dumneavoastră, domnule Marinescu!