Si, totusi, cum sa scrii ca iubesti fotbalul fara sa fii patetic?
14 Noiembrie 2001. N-am cum sa uit. Era ultimul minut. Ultimul. Simteam disperarea, ca atunci cand, de pe contrasens, vine tare-tare o masina pe care nu mai poti s-o eviti. Hagi isi pierdea cumpatul, speranta, viitorul de antrenor. Daca ma intrebati pe mine, eu cred ca a simtit ce a simtit, acum cativa ani, Rudi Assauer, managerul de la Schalke 04, cand echipa sa a pierdut un titlu in ultima etapa. Atunci, domnul asta a intrat in sala de conferinte, a spus doar „Dumnezeu nu exista”. Si a plecat. A spus-o grav, ravasit, cum spune, uneori, Mircea Rednic in incaperea pitica de sub tribuna intai a stadionului Dinamo: „Fotbalul e nedrept”.
Hagi era ca un general nebun care-si trimite oamenii, in prima linie, sa fie macelariti. Mihalcea, Ganea, Pancu, Adi Ilie, Marius Niculae. Cinci atacanti si niciun gol. Era ca in poeziile anului 2000, cand, la sfarsit, dintre versuri, iesea un barbat cu un cutit si ucidea. Hagi statea asa, cu mana intinsa spre careul advers, impietrit la rascurcea dintre fotbalistul care a fost si tehnicianul care nu va fi niciodata. Era noapte, toamna, o pacla nasoala in inimi, Contra plangea, ploua, isi bataia capul ud in mocirla. Si parca Dumnezeu nu exista. La imperfect. Uneori, pentru nouazeci si ceva de minute, cat inima ia forma de minge, nu mai judeci cum trebuie. Nu mai judeci deloc. Esti ca o carpa inmuiata in emotii.
Hagi a spus ca a fost lasat singur. Singur ca primul om din romanul lui Camus, singur ca un copil in curtea scolii in prima zi de scoala. Apoi, ca intr-un cantec din „Liceenii”, au venit altele si altele. Fotbalistii au mers inainte si ne-au indemnat sa uitam „cosmarul”, cum spun ei, cum ii incurajeaza ziaristii sa zica.
Nu e asa usor pentru noi, astia care am stat in fata televizoarelor, in sufragerii, in bucatarii, si la bara lui Bodin de la Cardiff si la cornerul lui Dorinel de la Copenhaga. Care am vazut cum se ridica Anderson in careu, ca un mostru urias, care am zbughit-o pe scari, afara, dupa golul lui Ganea din meciul cu Anglia, care, inculti si incorecti politic, l-am vrut pe Hagi presedinte, pe Raducioiu premier si pe Regele Mihai - rege, care l-am vazut, in ProSport, dupa un meci de la Mondiale, pe Dan Petrescu gata sa imbratiseze gloria, cu bratele deschise, care am citit deasupra titlul asta tulburator - „Ce poate fi mai frumos?” – si n-am stiut sa raspundem.
Noi, cei pe care i-a batut fericirea simpla pe umar, la bolta lui Adrian Ilie peste Mondragon, la cursele lui Ilie Dumitrescu din meciul cu Argentina. De la o vreme, incepusem sa privim fotbalul cuminiti, cumva nepasatori. Fara dureri sau bucurii mari, printre esecuri previzibile si postere ingalbenite cu generatia de aur.
Asteptam de sapte ani sa ne suflecam iar sufletele ca niste maneci de camasa, crezand. Si sa nu mai plangem, patetici, in ploi.
Recomandările noastre
