Anca Ţurcaşiu: "N-am vrut niciodată să mă fac cântăreaţă, nu a fost visul meu"

Ionu ţ Fantaziu
27 noiembrie 2011, 18:00

Peste strada îngustă din faţa Teatrului Mic din Bucureşti, o doamnă guralivă iese să o dirijeze către un loc de parcare pe Anca Ţurcaşiu. "Aici, parcaţi fără nicio problemă, nu blocaţi pe nimeni, pe uşa asta numa eu ies", spune zâmbind femeia. Artista îşi parchează maşina, se asigură că s-au stins farurile şi intră în holul mic al teatrului. Salută popular pe toată lumea şi apoi se îndreaptă energic către scări. Urcă cu viteza unei puştoaice de 17 ani. Prima dată îşi aşază pe masă cina: un iaurt mare şi două mere. Le mănâncă neapărat înainte de ora 7.00 seara. Oricum, la ora aceea e pe scenă, va fi doamna Van Hopper în musicalul "Rebecca".

Din vara anului 1990 e ovo-lacto-vegetariană. Nu a mai mâncat carne, dar le găteşte soţului şi fiului ei. "Nu gust niciodată. Mâncarea iese mai sărată, mai nesărată. Acum le-am făcut nişte şniţele din piept de curcan şi s-au văitat că au ieşit sărate. Eh, asta e", zâmbeşte Anca Ţurcaşiu, cerând înţelegere.

Cântăreaţa din generaţia lui Temişan, a lui Adrian Enache sau a Oanei Sârbu e "bombă sexy" în 2011. Le-a "umilit" pe divele de 20 şi un pic de ani, printr-un pictorial în care, la 40 de ani, a afişat un corp de invidiat. Într-un interviu acordat EVZ, Anca Ţurcaşiu a povestit despre cu cum au fost primii paşi ai carierei, cum a intrat Securitatea în vorbă cu ea când era o puştoaică de doar 16 ani şi cum a devenit cântăreaţă, deşi nu şi-a dorit niciodată acest lucru.

Cum ai ales muzica?

22 noiembrie, ziua care a zguduit omenirea. Misterul persistă, multe întrebări au rămas fără răspuns

Ultima romanță din Bucureştiul boem. Românii încă plâng în hohote când o ascultă. Video

N-am ales-o niciodată, n-am vrut să fac muzică, am ales teatrul. Am mers la cursurile lui Petrică Gheorghiu. Se întâmpla pe la 15 ani. Aşa am ajuns să fac Şcoala Populară de Arte, oarecum împinsă cu forţa, între ghilemele de rigoare, de mama mea care m-a înscris la cursurile de muzică. După care, pe la 16 ani am apărut la festivalurile de la Mamaia, trimisă de ei, de la şcoală, dar eu nu mi-am dorit vreodată să cânt.

Te-ai lansat la mijlocul anilor `80, cum ai caracteriza acea perioadă a carierei tale?

A fost cea mai importantă pentru că atunci am lansat numele Ţurcaşiu, fără să vreau asta vreodată. Nu ăsta a fost visul meu, eu am vrut să joc teatru şi atât. A fost cea mai importantă pentru că eram câţiva artişti şi apăream la toate emisiunile care erau privite de toată ţara. Era foarte uşor să te lansezi pe valul acela. Astăzi mi se pare cumplit de greu să începi de la zero.

Mai ţii legătura cu cei din generaţia ta?

Sigur că da, cu mulţi dintre ei. Cu Oana Sârbu, Sanda Ladoşi, Carmen Trandafir, Silvia Dumitrescu, cu Temeşan, cu Enache, mulţi, să nu uit pe cineva. Chiar ţinem legătura şi ne vedem prin concerte, spectacole. Poate părea un paradox, dar noi suntem chiar chemaţi la concerte şi spectacole.

În acele vremuri, persoanele publice erau în atenţia Securităţii, ai avut vreo experienţă legată de sistemul din perioada respectivă?

Ţin minte că au venit o dată la mine nişte indivizi să-mi propună chestii care mi s-au părut ciudate. Se întâmpla după un concert la Sala Radio.Vorbeau foarte cifrat şi rămăsese să ne întâlnim altădată. I-am evitat cât am putut şi am fugit să-i spun tatei ce am păţit.

Cu toate riscurile, nu m-am prezentat la întâlnire. Cred că ei încercau să racoleze dintre noi oameni care să povestească ce fac ceilalţi prin turnee sau ce vorbesc la telefon. Eram prea copil, dar cu toate acestea uite că încercau să intre şi în lumea celor mai tineri.

Ai simţit vreodată oprelişti ale sistemului?

Oprelişti am avut multe. Una dintre acestea era că nu aveam voie să ieşim când doream din ţară. Am plecat în `89, am reprezentat România la zilele culturii ruseşti: eu, Holograf, Cotabiţă şi Pocorschi. Cred că a fost prima ieşire cu avionul. Şi am avut un turneu foarte interesant, eu însoţită de 14 bărbaţi. Mi se spunea contesa Walewska. Îmi cărau până şi poşetuţa. Şi ne-am distrat, pentru că nu venea autocarul cu scule pe unde mergeam, pe la Ialta, Kiev.

N-am dat niciun concert, dar am luat toţi banii. Ne-am luat tot felul de lucruri, cizme, bijuterii. Ne-au dat atât de mulţi bani, încât n-aveam ce să facem cu ei.

Tu ai jucat în filme încă din anii 80, nu te-ai gândit să faci doar actorie?

Nu m-am gândit la nimic. Am fost furată de val, am făcut ce oferte mi-au apărut. În `90 am început să fac şcoala de teatru, care mi-a oferit şansa să mă pregătesc pe trei laturi, canto, dans şi actorie. Scena de musical era cam lipsită de evenimente. Primul spectacol de gen a fost Chicago. Asta a fost prima mea expresie artistică la ceea ce pot eu să fac ca nivel de pregătire. Acum au apărut mai multe spectacole.

Sunt artişti care, chiar dacă nu au o muzică actuală, reuşesc să se vândă foarte bine. Tu cât de bine reuşeşti să-ţi vinzi munca?

Eu nu-mi vând munca decât în spectacole pentru că nu am materiale audio pe piaţă. Producătorii lucrează cu noi doar dacă investim noi. Şi n-are sens să investesc zeci de mii de euro în nişte melodii pe care nu le difuzează nimeni. Aria asta nu prea m-a interesat, pentru că am atât de lucru şi am atât de mare expunere în meseria mea pe care mi-am dorit-o , asta e o bucăţica din viaţa mea care îmi lipseşte, dar nu sufăr deloc. Eu cânt cu trupa domnului Geambaşu, sunt perfect împlinită din punct de vedere al carierei. N-aş da bani ca să ţin nişte melodii într-un sertar. Să bag 30.0000 de euro? Mai bine plec în 7 vacanţe cu banii ăştia.

Relaţia ta cu Gheorghe Gheorghiu a fost tot timpul oficială, apăreţi peste tot împreună. Şi despărţirea a fost la fel de mediatizată. În ce relaţii ai rămas cu el? În relaţii ok. Ne vorbim la telefon, ne întâlnim în spectacole - "ce mai faci", "ce mai face copilul tău". Ne salutăm. A fost o bucăţică din viaţa mea. A fost demult, demult.

Cum l-ai cunoscut pe soţul tău?

L-am cunoscut în America, într-un turneu. El locuia acolo de vreo 8 ani şi a venit după mine, în România. Ne-am îndrăgostit.

Vă trimiteaţi scrisori?

Faxurile erau la modă în urmă cu 15 ani. Era o modalitate mai rapidă de a ajunge cuvintele de dragoste decât prin poştă. Eu aveam fax acasă şi el de la birou. Ne scriam aproape în fiecare zi. Am mai păstrat câteva, sunt pe undeva prin casă.

Nu te-ai gândit să te muţi în America?

Nu mi-am pus problema asta şi aş putea spune că nici nu m-a interesat. Şi soţul şi fiul meu sunt cetăţeni americani. Eu, dacă îmi depuneam actele din prima zi a căsătoriei, aveam cetăţenie americană în 5 ani. America e o ţară în care, dacă rămâi, devii whorkaholic. Nu ştiu dacă te mai poţi bucura de ce-ţi poate oferi ea, ca ţară. Şi ce era să fac acolo la 30 şi de ani? Mă băga pe mine în seama cineva, să mă cheme la castinguri, să merg pe Broadway? Oare? Dar cine ştie?

M-am gândit că e târziu pentru mine, or să mă angajeze într-un magazin, să vând nu ştiu ce, nu cred că aş fi putut, după atâţi ani de bucurie a scenei. Mie îmi place România, eu chiar iubesc ţara asta. Trăiesc foarte bine în blocul meu, în apartamentul cu trei camere. Am tot ce-mi trebuie.

Spuneai că, atunci când iei câteva kilograme în plus, mănânci puţin şi neapărat te îndrăgosteşti. Cât de des te îndrăgosteşti?

Ei, mai spun şi eu jucărele. Eu sunt tot timpul îndrăgostită. Şi ai să râzi, dar şi acum sunt îndrăgostită. De soţul meu, e aşa de drăguţ. Noi ne redescoperim din când în când. Chiar pe bune, sincer, ne pupăm, ne dăm telefoane, ne întrebăm "Ce faci, nu mai vii o dată acasă", chiar ne e drag unul de celăltalt. Chiar trăiesc cu bucurie după atâţia ani de căsătorie. În ianuarie se împlinesc 15 ani.

Se spune că ai umilit duduile din showbizz-ul românesc prin fotografiile pe care le-ai făcut în costum de baie. Ţi s-a propus să pozezi în revistele pentru bărbaţi?

Oferte clare nu, nişte zvonuri, dar nu m-a sunat nimeni să mă întrebe concret, să mă caute ca să stăm de vorba. Dar nici n-aş fi făcut aşa ceva, nu mă caracterizează stilul ăsta de expunere pentru că nu mă interesează. Mă expun în seara asta în faţa a 200 de persoane, asta e expunerea care îmi place.

FOTO: MIRCEA MARINESCU

S-a spus că ai fost în secret la mormântul Mădălinei Manole. Cât de apropiată erai de ea?

Relaţii normale, colegiale. Eu am şi bunicii înmormântaţi la cimitirul Bolovani şi îţi spun sincer că m-am dus acolo să aprind o lumânare pentru ei şi am căutat şi mormântul ei. Normal că m-a şocat ce s-a întâmplat. Filmasem cu ea la emisiunea "Iubesc România", înainte cu aproximativ două luni, şi nu mi s-a părut nimic anormal. Când m-am reuitat la filmarea respectivă, mi-am dat seama că ar fi ceva, dar poate că sunt şi subiectivă, influenţată de ceea ce s-a întâmplat după aceea şi am văzut în ochii ei ceea ce am vrut să văd.

În anii `90 ai luat o pauză.

Eu nu am avut niciodată o pauză, am agendele din toţi anii păstrate, cu filmări şi evenimentele la care am participat. Chiar am fost tot timpul în atenţie. Mergeam o dată la două luni, apoi la alte emisiuni, tot prin rotaţii. N-am simţit că există o perioadă în care am stat.