Primul film pe care l-am văzut a fost Cântăreţul mexican, un musical avându-l ca protagonist pe tenorul francez de origine spaniolă Luis Mariano.
Mi-l amintesc cântând în timp ce vopsea schelăria de metal a Turnului Eiffel, proiectat pe cerul albastru al Parisului. Asta se întâmpla la cinematograful din Ferentari de la parterul unui bloc de trei etaje de cărămidă aparentă, construit, deopotrivă cu altele, la sfârşitul anilor ’40. De la Chirigiu până în capătul Ferentarilor şi până la Piaţa Rahova nu mai exista altă sală de proiecţie, cea mai apropiată fiind în Drumul Sării.
Am regăsit cinematograful acela, aşezat lângă unul dintre primele restaurante de stat, „Dezrobirea”, în toamna anului 1969, când am început să urmez clasa a XII-a la Liceul „G. Călinescu”. M-am dus atunci de câteva ori şi în Calea Rahovei să privesc curtea şi casele de la numărul 381, unde copilărisem. Ca şi în restul cartierului, nu se schimbase nimic, însă totul mi se părea mai mic, mai strâmt şi părăginit faţă de altădată...
Alături, cu obloanele ruginite prăbuşite peste vitrine, se degrada prăvălia negustorului Nicu Prisăceanu, închisă în 1959, în temeiul unui decret menit să spulbere ultimele rămăşiţe de comerţ particular. Subzista, etatizat, vechiul restaurant „Strugurel”.
Neschimbat era şi Ferentariul. Colegele mele locuiau în case joase, majoritatea din paiantă, unele cu puţ în curte, cu pomi sau cu câţiva butuci de viţă-de-vie ori cu răzoare de legume lângă un rond cu flori. În mare parte din aceste curţi creşteau păsări ori se găsea coteţul porcului tăiat de Ignat. După ce se spălau pe cap, fetele încingeau cuptorul aragazului şi îşi uscau părul acolo. Bunicile lor, femei de 70-80 de ani, în timp ce împleteau cu igliţa sau torceau caerul de lână din furcă, povesteau despre Primul Război Mondial, când ocupanţii germani, cu simţul lor practic, plantaseră varză şi cartofi în Cişmigiu, alte amintiri fiind legate de Miţa Biciclista, de Sile Constantinescu, studentul paricid care îngrozise Bucureştiul, sau despre Alimănescu, spărgătorul devenit comisar ori inspector de poliţie, lichidat de foştii săi tovarăşi din lumea interlopă...
Acele femei vorbeau o limbă curată şi expresivă, ştiau să dea în bobi şi să întindă cărţile de ghicit, descântându-le îndelung: „Douăzeci şi patru de cărţi,/ Douăzeci şi patru de fraţi,/ Bine daţi, bine umblaţi,/ Bine ştiţi, bine ghiciţi,/ Ca fraţii să vă-nfrăţiţi/ Şi să-mi spuneţi voi mie...”.
Recomandările noastre
