Liderii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au aprobat duminică acordul privind ieşirea Marii Britanii din blocul comunitar, după cum a anunţat preşedintele Consiliului European, Donald Tusk. „Consiliul European aprobă acordul de retragere a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Uniunea Europeană şi din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice”, se susține în concluziile summitului extraordinar de la Bruxelles. Cei 27 lideri ai statelor membre ale UE se pronunță în favoarea „unei relaţii cât mai strânse posibil” cu Londra după Brexit.

Acordul de retragere, care are 585 de pagini, detaliază condiţiile juridice ale ieşirii Marii Britanii din UE la 29 martie 2019. Perioada de tranziție e stabilită la 31 decembrie 2020, cu posibilitatea de a fi prelungită încă 2 ani. Documentul este însoțit de o declarație politică angajantă, dar fără valoare juridică, ce marchează aspirațiile comune pentru o relație între Marea Britanie și Uniunea Europeană după momentul Brexit și care e realizată în 26 de pagini de afirmații aspiraționale care marchează, practice, toate temele agendei dificile de negocieri.

Acordul Brexit trebuie să treacă prin Parlamentul Britanic, acolo unde premierul Theresa May are multiple probleme politice. Mai întâi, e neclar dacă după ziua de luni, doamna May va mai putea să păstreze puterea, având în vedere o moțiune împotriva sa în propriul Partid Conservator. Apoi partenerul de coaliție, DUP; partidul loialist nord-irlandez, respinge acordul la care s-a ajuns în privința Irlandei de Nord deoarece soluția presupune, dacă nu se ajunge la un acord fără frontieră inter-irlandeză, soluția de salvgardare prevăzută de către Uniunea Europeană, respectiv menținerea Marii Britanii în Uniunea vamală și a Irlandei de Nord în piața comună, o variantă ce presupune cele 4 libertăți – libera circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor și forței de muncă – deopotrivă cu legislația europeană, chiar dacă Londra nu va mai avea reprezentare la nivelurile de decizie, până la un acord final convenabil tuturor.

Cel mai bun rezultat al acordului vizează cetățenii și faptul că ieșirea nu se produce dezordonat, fără acord. Cetățenii europeni și britanici sunt liberi să circule în toate statele pe toată perioada de tranziție, să se stabilească, să studieze sau să lucreze, să-și poată transfera prestațiile sociale - pensii și asigurări sociale – între cele două entități. După momentul Brexit, avem două entități cu jurisdicții și piețe diferite, o situație ce scoate companiile financiare britanice din orice avantaj actual.

La Londra, există o majoritate sensibilă la nivel politic și public care consideră că ceea ce i se oferă în urma negocierilor nu se compară cu cele ce i s-au promis. Premierul britanic Theresa May are dreptate să susțină că a obținut ceea ce se putea și că a respectat referendumul, că Brexit înseamnă Brexit, adică ieșirea Marii Britanii din UE, dar promisiunile politicienilor care au generat procesul, Nigel Farange și UKIP, cu precădere, erau complet nerealiste. Primul a fugit în Parlamentul European, că tot vroia să plece Marea Britanie din UE, susținând că și-a atins țelul, chiar dacă nu a mai pus umărul și la soluționarea procesului pe care l-a generat, administrând Brexitul, în timp ce partidul său a ieșit din Parlamentul britanic.

Între prevederile obligatorii cerute de UE se înscriu cele 39 mld Lire sterline/50 mld Euro pe care Marea Britanie le va plăti din acordurile existente în bugetul până în 2020, precum și componenta ce-i revine din pensiile pentru oficialii europeni, la care se pot adăuga angajamente pentru prelungirea eventuală a perioadei de tranziție într-un alt ciclu financiar european. Alături de drepturile cetățenilor și de situația graniței interirlandeze, acestea erau temele spinoase ale acordului, din punctul de vedere european. Însă, în majoritatea cazurilor temelor negociate, nu există decât garanțiile de rezervă și abordări politice aspiraționale, multă ambiguitate constructivă și amânări ale deciziilor pe mai târziu, nicidecum o soluție definitivă. Totuși rezultatul a putut fi votat duminică, 25 noiembrie, de către șefii de state și de guverne, urmând să intre în dezbaterea și la votul din celelalte instituții europene, dar în primul rând în Parlamentul britanic.

Interesant mai este și domeniul securității și politicii externe și de apărare, acolo unde Marea Britanie spera să rămână în aceiași termeni de azi, eventual să continue să aibă chiar și un loc la masa deciziilor. Rezultatul însă, ar putea fi mai prost decât situația curentă, acolo unde Marea Britanie beneficiază de așa numite opt-out-uri, opțiuni de refuz a unor reguli, care astăzi nu mai intră în discuție, odată ce UE oferă doar cooperare cu Europol, Eurojust sau Frontex și celelalte instituții.

Deși deține comisarul pentru securitate azi, Julian King, Marea Britanie iese pe deplin din aceste componente. Și e o pierdere majoră, Londra fiind unul din marii contributori la securitatea europeană. În fapt, 82% din investiții în apărarea UE aparțin statelor din afara UE, după Brexit, respectiv SUA, Marea Britanie, Turcia și Canada. Londra pierde participarea la sistemul Galileo de 8 mld. de lire sterline, acolo unde ea a plătit deja a opta parte.

Pe aceleași linii ale ambiguității constructive s-a desfășurat și negocierea din ajun, sâmbătă 24 noiembrie, între Spania și Marea Britanie, părțile având divergențe în privința situației legată de stânca Gibraltar, teritoriul britanic pe coastele spaniole, revendicat înapoi de spanioli. În timp ce Spania a încercat să forțeze un avantaj pe acest context, atât Marea Britanie cât și Uniunea Europeană au respins abordarea, insistând pe faptul că subiectul nu fusese marcat în mandatul lui Michel Barnier și că reprezintă o temă bilaterală.