Pornind de la Madame Bovary şi o crimă din Militari, regizorul Cristi Puiu îl defineşte pe Viorel, eroul celui mai recent film al său, „Aurora”, aplaudat, ieri, la Cannes.

Lungmetrajul „Aurora”, de Cristi Puiu, a avut premiera ieri, la Cannes, în secţiunea Un Certain Regard.

„Apartamentul de bloc în a cărui bucătărie un bărbat şi o femeie discută despre bunica Scufiţei Roşii, având grijă să n-o trezească pe fetiţa care doarme în camera alăturată. Remorcile abandonate pe terenul viran - aflat între casele de la marginea oraşului - din spatele cărora bărbatul pândeşte ceea ce pare a fi o familie. Oraşul pe care îl traversează acelaşi bărbat, după ce a recuperat cele două percutoare artizanale necesare armei de vânătoare pe care o are acasă. Bărbatul are 42 de ani, se numeşte Viorel şi, stăpânit de gânduri incerte, traversează oraşul de la un capăt la altul, către un obiectiv numai de el ştiut”.

Acesta este sinopsisul peliculei „Aurora”. Distribuţia îi include pe Clara Vodă, Constantin Diţă, Gelu Colceag, Valentin Popescu, Valeria Seciu, Catrinel Dumitrescu, dar şi pe fiica (Ileana) şi pe fratele cineastului, Iulian Puiu. Câţiva dintre jurnaliştii străini prezenţi la cea dintâi vizionare a „Aurorei” de la Cannes au oferit detalii despre cum au perceput cel de-al treilea lungmetraj de Cristi Puiu.

„Este un foarte bun film românesc, îţi dă, aşa, o senzaţie de film alb-negru în slow motion. După succesul filmului «Poliţist, adjectiv» de anul trecut, pe acesta l-am putea numi «Criminal, substantiv»”, crede primul respondent.

„Cred că este foarte bun, a fost un pic cam lung, însă încă de la început suntem cuceriţi de personaje, nu cunoaştem prea mult despre ele, este vorba de o punere în scenă care ne face să stăm cu sufletul la gură, iar finalul este extraordinar”, opinează un alt jurnalist.

„Este un film foarte curajos şi cred că performanţa lui Cristi Puiu a fost superbă. Ce mi-a plăcut cel mai mult? Modul în care a ales să spună povestea este interesant. Ne dă unele informaţii, dar ne şi ascunde unele lucruri, pentru a afla ce se întâmplă cu adevărat la final. A fost minunat”, se arată entuziasmat un alt specialist în ale peliculei. Ultimul jurnalist întrebat e de aceeaşi părere: „Cred că a fost minunat, un pic cam lung, sunt cam obosit, dar a fost un film extraordinar, la fel ca toate filmele româneşti pe care le-am văzut anul trecut”.

EVZ: Documentarea pentru „Aurora” a fost îndelungată. A existat un caz care v-a impresionat în decursul ei? Cristi Puiu: Am avut o mare şansă: un prieten, la ora aia era procuror la Omucideri, şi el m-a chemat la câteva cazuri, la faţa locului. A existat unul de omor, în Militari. O familie cu copii mari, o casă care arăta oribil. Oameni săraci… Nevasta l-a omorât pe soţ după o căsnicie de vreo 30 de ani, cu copii de vreo 20 şi ceva, dintr-o lovitură de cuţit.

Orice aş spune despre asta ar fi ficţiune, sunt lucruri pe care eu mi le imaginez, văzând casa, locul, toate lucrurile. Dar un lucru m-a şocat: am asistat la depoziţia ei, la amprentare, la tot. Nu se face nimic fără procuror, toţi criminaliştii şi poliţiştii trebuie să-l aştepte, avantajul meu, căci astfel n-am pierdut nimic. Sectoriştii au luat-o pe femeie şi au dus-o la Poliţia Capitalei, acolo ajunge ancheta oricărui omor din Bucureşti.

În secţiile de sector nu există niciun Marlowe, niciun Maigret… Chestia care m-a frapat era că ea era în pijama când l-a omorât, era noaptea târziu, nu avea telefon, s-a dus la vecină pentru a chema poliţia, a venit înapoi acasă şi s-a schimbat. S-a îmbrăcat în negru. Deci femeia asta s-a gândit „Mă îmbrac în doliu, că a murit bărbatul!”. De mâna ei! Un astfel de reflex… Apoi nici nu m-a interesat ce spunea, căuta să se dezvinovăţească, şi o înţelegeam… Nu poţi să ştii ce a fost în viaţa lor. Raportul bărbat-femeie este „tricky” în România, unde majoritatea bărbaţilor îşi bat femeile. E o lume extrem de machistă…

Ea mai era şi Scorpioancă, ca şi Băsescu. O zodie care dă mari oameni politici, abili, buni strategi, care vor lovi întotdeauna când nu te aştepţi! Exact asta făcuse ea: tăia ceapă, făcea chiftele pentru copii, când soţul ei a început s-o lovească, să-i zică... Şi ea s-a întors către el cu cuţitul. A spus că voia doar să se apere. El nu se aştepta. De 30 de ani erau căsătoriţi: să zicem 10 ani de pace, 20 în care o bătea, dar nu cred. Bătaia vine repede, din noaptea nunţii, chestiile astea se instalează repede, ca să nu fie niciun fel de confuzie.

Pe baza căror informaţii aţi construit scenariul?Am vorbit cu criminali, am fost la Rahova, pe internet există mii de filmuleţe, am acasă o grămadă de filme, majoritatea tâmpite, documentare despre criminali. Când am scris scenariul m-am lăsat purtat de propriul instinct. Flaubert nu e o doamnă, dar când spune „Madame Bovary, c’est moi!”, acolo funcţionează un mecanism fundamental al autorului, al creaţiei artistice.

Nu poţi ajunge la nicio umbră de microscopic adevăr dacă nu recurgi la ceea ce eşti tu, la modul în care vezi tu lucrurile. E o cercetare întreprinsă pe tine însuţi. Am lăsat instinctul şi intuiţia să mă guverneze în mare parte… Sigur, nu am orbecăit aşa prin beznă, sunt hiper- cartezian. Am vrut ca personajul ăsta să fiu eu - „Viorel, c’est moi!”. Probabil că şi din cauza asta nu am găsit un actor.

S-ar putea spune că „Aurora” e deconstrucţia noţiunii de criminal? Se pot spune multe. E şi asta, dar nu cred… Pentru că nu e vorba despre un criminal, ci despre un om care omoară. E un caz particular, nu un model. Nu funcţionează referenţial, Viorel şi toată povestea lui, nu poţi spune: „Acesta este criminalul!”. Nu ştiu dacă ucidem cu el. Vorbim despre cu totul altceva. E un film deranjant pentru că nu-l poţi pune într-un raft, nu-i poţi pune o etichetă, ceea ce mă aranjează. E o certificare a faptului că cevaceva mic tot am reuşit.

Demersul a fost altul, nu de portret al unui criminal, cum mia trecut prin cap la un moment dat. În primul rând, viza justiţia, apoi a devenit comunicarea esenţială în film. Că ucidem şi noi cu el e un efect secundar, pe care l-am scontat, dar nu e ţintă, nu e scop. Mi-am propus să restitui cât de exact pot eu ceea ce dosarele de anchetă nu fac. Justiţia nu reţine decât lucrurile relevante pentru caz.

Ne interesează pe noi că ai mâncat o ciorbă de burtă? „Dom’le, sunt amprentele tale pe cuţit? Tu ai omorât-o!”. Prieteni, rudele criminalului, rudele victimei, toţi reţin alte lucruri. Dacă se întâmplă să vorbeşti cu criminali, şi am vorbit cu unii care comiseseră crima cu ore în urmă, erau cumva „calzi”, ei aveau deja construită propria lor ficţiune despre crimă.

Adevărul nu se află nicăieri. Iar justiţia nu caută să restituie niciun adevăr şi nici să facă dreptate. Rolul justiţiei este să protejeze corpul social. L-au băgat la zdup şi asta e tot ce contează. Asta a fost o micro-revelaţie a mea, de-aici a plecat totul: faptul că e povestea unui om care ucide este o opţiune care vizează mai mult atenuarea confuziei în ceea ce priveşte discursul conţinut în film şi centrat pe lipsa de comunicare.

Am făcut tăieturi la montaj pentru că erau replici foarte explicite. Pe măsură ce făceam filmul, am descoperit nişte lucruri foarte importante, nu ştiu dacă voi reuşi să ţin pasul cu ce am descoperit. Descoperiri în planul emoţional, desigur. De pildă, chiar dacă raţional ne-am cantonat de secole în comunicarea care are loc prin intermediul limbajului articulat şi suntem interesaţi să învăţăm şi limbi străine… asta e o prosteală!

Suntem condamnaţi să trecem în mod sistematic pe lângă esenţial. Lucrurile cele mai importante nu se spun cu cuvinte, nu trec prin cuvinte. Relativizând un pic, e o certitudine cu siguranţă temporară. E o chestie pe care am trăit-o şi pe care n-o pot pune altfel în cuvinte.

Presupunând că ai putea să-l întrebi pe Romeo de ce o iubeşte pe Julieta, ce ar spune? Ar spune nişte cuvinte tâmpite. În momentul acela e cazul să te întrebi dacă nu există predestinare, pentru că felul în care comunicăm are legătură cu un soi de chimie. De asta am şi folosit replica „chimic şi epidermic” în film.

SCENĂ. Viorel (Cristi Puiu), un bărbat de 42 de ani stăpânit de gânduri incerte, alături de fiica fostei sale soţii (interpretată de Ileana, mezina regizorului)

„Nu e vorba de un criminal, ci de un om care omoară. E un caz particular, nu un model. Nu poţi spune "Acesta este criminalul!"”,CRISTI PUIU, regizor

CRONICA

Omuciderea de aproape

Cel de-al treilea lungmetraj al lui Cristi Puiu durează trei ore şi reuşeşte să fie solicitant de la cap la coadă. Spectatorul care abandonează de la bun început elucidarea motivelor acţiunilor lui Viorel şi optează pentru rolul de investigator - însă unul a cărui sarcină este să înţeleagă nu ce s-a întâmplat, ci ce se va întâmpla - este acela care nu va rata miza “Aurorei”.

Pelicula reprezintă şi un demers de dezintoxicare a publicului obişnuit cu crime glamour, rezolvate de detectivi abili, în condiţii tehnice excelente. Aici, nu e nimic “sterilizat”, iar agresivitatea cotidiană perimează fiecare cadru până în punctul în care luarea vieţii unei alte persoane nu mai are nimic extraordinar, ci e următorul pas natural.

Oricât de paradoxal ar suna, Cristi Puiu urmăreşte fiziologia unei omucideri, iar spectatorul trebuie să jongleze între două posturi, ambele dificil de asumat: pe de o parte, cea de martor ocular, pe de alta, aceea de “dublu” al lui Viorel. Cea dintâi nu vine la pachet cu observaţia de aproape, dimpotrivă; nu e atât un privilegiu, ci un raţionament pe care pelicula îl cere.

Iar cea de-a doua, impusă de modul în care “Aurora” e filmată, face din tine un ucigaş şi nu i te poţi împotrivi, căci sutura funcţionează ca unsă. Urmărirea acestui lungmetraj e departe de a fi uşoară, dar satisfacţia estetică pe care o procură are puţine precedente.

SUCCES

Filmul lui Cristi Puiu a fost aplaudat la finalul proiecţiei de la Cannes

O sală întreagă de jurnalişti şi critici a răsplătit cu aplauze filmul lui Cristi Puiu, „Aurora”, proiectat ieri la Cannes, în secţiunea Un Certain Regard. În sala arhiplină s-a instalat o tăcere grea imediat după ce a început proiecţia. Unii au cedat şi au ieşit înainte de finalul celor trei ore, lucru pe care probabil şi regizorul îl anticipase.

„E un film foarte lung, are trei ore. Şi vreau să-mi cer scuze pentru asta”, a spus Cristi Puiu pe scenă, când Thierry Frémaux, directorul festivalului de la Cannes, i-a dat cuvântul. Acesta din urmă a introdus pelicula şi a chemat pe scenă echipa filmului - printre ei, actorii Gelu Colceag, Luminiţa Gheorghiu, Ileana Puiu şi producătorii Anca Puiu şi Bobby Păunescu - o reverenţă pe care Frémaux o face doar anumitor cineaşti. „Cinema-ul românesc a irupt graţie unui film de Cristi Puiu, «Moartea domnului Lăzărescu».

De atunci, cinema-ul românesc a invadat, literalmente, ecranele Cannes- ului şi ne face plăcere să-l primim, încă o dată, aici în festival, cu «Aurora»”, a spus Thierry Frémaux, înainte de a invita echipa pe scenă. Considerat de critică „o bijuterie a festivalului” şi inclus de presa internaţională pe lista celor mai aşteptate premiere, filmul lui Cristi Puiu a suscitat şi interesul caselor de distribuţie. Drepturile de distribuţie pentru „Aurora” au fost cumpărate de Coproduction Office, informează variety.com.

SPECIALIŞTII SE PRONUNŢĂ

Filmul lui Radu Muntean, apreciat de presa internaţională

„Aşa cum a făcut-o şi în «Boogie», Muntean se rupe de percepţia populară asupra cinema-ului românesc, oferind personaje consistente din clasa de mijloc, ale căror vieţi nu se deosebesc de acelea ale majorităţii europenilor. E o universalitate bine-venită, care îi permite cineastului să caute un teritoriu fertil într-un teritoriu bătătorit - în acest caz, al unui tip obişnuit care se întreabă dacă (şi cum) să-şi rearanjeze viaţa”.

Astfel îşi începe criticul Jay Weissberg cronica din „Variety” pentru „Marţi, după Crăciun”, un film care a avut joi premiera la Cannes. Apreciază la lungmetrajul lui Muntean „intensitatea emoţională a secvenţei (discuţia dintre Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor - n.r.), demnă de teatrul de cea mai bună calitate”, „modul în care fiecare scenă respiră odată cu actorii” şi „dialogul excepţional de naturalist”, dar îi reproşează că personajul lui Mimi Brănescu nu are destulă personalitate şi că jocul actorului nu e la înălţimea interpretărilor Mariei Popistaşu şi Mirelei Oprişor.

„Esenţa poveştii despre infidelitate a lui Radu Muntean este covârşită de detalii fără şir”, dă verdictul Natasha Senjanovic în „The Hollywood Reporter”; susţine însă că amatorii de neo-neo-realism îi vor lăuda onestitatea şi că „Marţi, după Crăciun” va avea parte de expunere în festivaluri din plin şi va fi arătat în cinematografe destinate filmelor de autor - „adică punctul forte al lui Muntean”. Cât despre „L.A. Times”, Steven Zeitchik îi aduce elogiu după elogiu lungmetrajului românesc: „Este pur şi simplu o poveste autentică”.

Mai multe informaţii despre Festivalul de Film de la Cannes aflaţi pe cinemas.ro şi din secţiunea Cannes 2010.