O carte a reglajului fin. Din cînd în cînd, ba la o editură ba la alta, ba într-o traducere, ba în alta, (re)apare cîte o (nouă) ediție a ”Confesiunilor” augustiniene. Cea mai recentă, la Humanitas, este o solidă ediție bilingvă, care reia o traducere mai veche a eminentului latinist ieșean Eugen Munteanu.

Editura Humanitas are, din cîte înțeleg, ambiția de a aduce în limba română cît mai mult din opera Sf. Augustin (”Confesiuni” este deja cea de-a noua carte a marelui autor apărută la editura dlui Liiceanu, ea însăși apărînd, la această editură, a treia oară, în ultimii 20 de ani), ceea ce mă încîntă peste măsură, dat fiind că Sfîntul este unul dintre autorii mei preferați. Aud, de asemenea, că un grup de latiniști coordonat de eminentul Alexander Baumgarten lucrează la o nouă traducere a ”Cetății lui Dumnezeu” – asta ca bucuriile mele augustiniene să fie depline!

Să pui în fața cititorului român de azi opera acestui sfînt al Bisericii încă nedespărție este nu doar un mare act de cultură în sine, ci un gest cu potențial tămăduitor, căci creștinul român de azi îmi pare rătăcit printre trepidațiile timpului și pierde din vedere ceea ce e important, dînd secundarelor mare și greșită însemnătate. E adevărat, cei mai mulți creștini români îmi par mai degrabă nepăsători, apatici în relație cu propria lor credință (”cred și gata”, aș putea sintetiza această stare). Dar cei care nu sînt așa, cei care încă simt credința ca pe o putere interioară, au devenit un fel de activiști în sensul cel mai mundan-politic al cuvîntului; nimic apostolic în activismul lor. În această lume a necredinței în care, acolo unde este, insulară, credința fie a slăbănogit, fie admonestează strident și anatemic cine știe ce prostioare, cuvintele Sf. Augustin sînt adevărată mană cerească. ”Confesiuni” este nu doar o carte a convertirii, ci o carte a reglajului fin cînd busola credinciosului se strică de prea multe bușituri cu concretul.

”Confesiuni” este, indiscutabil, una dintre cărțile fundamentale ale culturii europene. În rînd cu poemele homerice, cu dialogurile platoniciene și cu Eticile aristotelice, ”Confesiuni” stă temelie, de om și despre om scrisă, pentru luxurianta cultură bimilenară a Europei. De pildă, cu aceste ”Confesiuni” începe imensa literatură scrisă la persoana I în Europa. Iar cultura europeană este o cultură personală, un cult pentru autor. Nu-i de mirare, noi credem că Dumnezeu-Creatorul a devenit persoană! De altfel, în această carte se folosește pentru prima dată sintagma ”condiția umană”. Astfel, ”Confesiuni” deschide orizontul culturii europene spre mărturisire totală, fără rest și fără ascunzișuri, ”asumată” cum am spune în limba idiotică de azi, așa cum nu poate exista decît în fața lui Dumnezeu.

 

Un fiu ca cel al lacrimilor Monicăi

Augustin s-a născut în 354 în Nordul Africii, într-o localitate din Algeria de astăzi. Tatăl era cetățean roman, funcționar oarecare, mai degrabă indiferent din punct de vedere religios; mama în schimb, Monica, era o creștină exemplară, a cărei sfințenie este recunoscută de Biserică pînă în ziua de azi. Augustin se vădește de mic a fi foarte inteligent, dar nu prea harnic cu școala. Ca mai toți elevii lumii, ”brînză bună în burduf de cîine” – este foarte bun la retorică, disciplină în care datele native sînt esențiale, dar codaș la greacă, materie în care toceala face diferența.

La 17 ani, Augustin pleacă la Cartagina ca să se specializeze în retorică. Acolo, dă de un oraș mare, pestriț, în care coexistau zeci de religii pe un fond de port zurbagiu. Tînărul se aruncă cu totul în viața orașului – are experiențe erotice vaste, înșiră petrecerile una după alta, frecventează magi și astrologi, joacă zaruri într-un anturaj cam destrăbălat, se dă în vînt după teatru și jocuri de circ. În vîrtejul acestei tinereți, care seamănă izbitor cu mai toate tinerețile timpului nostru, Augustin se trezește tată. Femeia cu care Sfîntul are un fiu, ce se va numi Adeotus, ne este necunoscută, dar de bună seamă că ea l-a iubit pe Augustin, căci îl va urma tăcută și drăgăstoasă peste tot, în vreme ce el nu prea dădea multe parale pe ea.

La Cartagina, în pandant cu viața dezordonată, Augustin absoarbe cu nesaț curentele filozofice la modă (neoplatonismul, mai ales), află cîte ceva despre stoicism, studiază pe Cicero și gustă din religiile care se rostogoleau, în amestecuri aiuritoare, pe străzile orașului, apropiindu-se mult de manihei. Augustin devine un excelent orator, dar Monica este deprimată să-și vadă fiul intens păgînizat. Se spune că, în acest timp, exasperată, Monica a mers către un episcop căruia i s-a spovedit cu marea ei durere legată de derapajul fiului, iar episcopul i-ar fi spus: ”Fii liniștită femeie, fiul unor asemenea lacrimi, precum ale tale, nu va rătăci îndelung”.

Inevitabil, frenezia primei tinereți este dublată de primele sentimente de angoasă. În plin avînt libertin, Augustin începe să aibă întrebări precum ”ce fac eu, de fapt, aici?”, ”ce sens au toate astea?”, ”ce este, de fapt, viața mea?”. Iarăși, aproape un patern al vîrstei orișicui. Maniheismul începe să i se pară simpluț și stupid – la 29 de ani are o întîlnire cu unul dintre învățații sectei și îl biruie ușor într-o dispută argumentată, ceea ce îi întărește convingerea că maniheismul nu are, de fapt, o solidă temelie intelectuală. Totuși, prin manihei, care erau destul de influenți în Imperiu, capătă un post de profesor de retorică la Mediolanum (Milano). Augustin abia împlinea 30 de ani și ajungea cu toată familia (mama lui, fiul și mama fiului său, un frate și o soră; tatăl murise între timp) în marele oraș din Nordul Italiei de zi. În acea vreme (383 – 384), Mediolanum era nu doar capitala Imperiului (la acea vreme, capitala era locul în care Împăratul își așeza cartierul general militar – din 286 la Mediolanum, din 402 va fi la Ravenna etc – iar pe fondul împărțirii Imperiului între mai mulți co-împărați, au apărut mai multe și vremelnice capitale), ci și un puternic centru creștin. Doar acolo semnaseră Licinius și Constantin I scrisoarea ce va rămâne în istorie ca Edictul ce va relansa creștinismul după secole de prigoană.

Cînd Augustin a ajuns la Mediolanum, locul era păstorit de un episcop excepțional, numit Ambrozie – cel la care ne referim astăzi ca Ambrozie al Milanului, autor creștin de prim raft, sfînt el însuși. La Mediolanum, Augustin începe să chestioneze sensul propriei profesii, ”la ce bun să fi bun retor, de fapt?”, în timp ce succesul lecțiilor sale de retorică crește. Firește, Monica îl duce în preajma lui Ambrozie, pe care îl ascultă și îl apreciază, fiind impresionat de carisma și forța lui duhovnicească. Continuă să citească Plotin și Profir, dar și Biblia, fiind preocupat de problema Binelui și Adevărului.

În 386, are loc faimosul episod al convertirii lui Augustin. Între marile convertiri ale istoriei, poate doar povestea de pe drumul Damascului este mai puternică. Convertirea lui Augustin este descrisă chiar de el, în ”Confesiuni”, și nu o voi povesti aici în speranța că printre cititorii acestor rînduri va exista măcar unul care nu o știe și care va fi suficient de curios să o caute singur în paginile marii cărți. Fapt este că, după acest episod, viața lui Augustin se schimbă radical. Abandonează profesia, devine catehumen, apoi este botezat chiar de Ambrozie, și pleacă spre tărîmul natal ca să fondeze acolo o comunitate creștină. Pe drum, moare mama lui, Sfînta Monica, și fiul său, Adeodatus, despre care știm că era un tînăr sclipitor, excepțional dotat din punct de vedere intelectual. În 391 este hirotonit preot urmare a unui fel de aclamație populară, iar în 395 devine episcop. Augustin a murit în 430, la Hippo – Annaba de astăzi, într-un moment greu pentru oraș, care se afla sub asediul vandalilor. La un an după moartea sa, orașul va cădea sub asediu.

 

Iată unde mă aflu!

Neîndoielnic, exercițiile oratorice l-au ajutat mult. La fel de limpede este că înzestrarea lui intelectuală era formidabilă. Dar ceea ce l-a făcut pe Augustin să poată scrie atît de puternic, de răvășitor, cu o forță care te duce la lacrimi, a fost credința lui exemplară. Lung a fost drumului lui Augustin spre Dumnezeu, dar găsirea Lui a avut atît de mult rod benefic pentru el și pentru noi, creștinii, în veac, încît nu putem să nu credem că Dumnezeu însuși l-a așteptat cu răbdarea părintelui care știe că progenitura va reveni la el, oricît de îndepărtată ar fi la un moment dat. Astfel, Augustin a devenit unul dintre cei mai convingători polemiști creștini, încrucîșind spada argumentului, simultan, cu maniheii, donatiștii și pelagienii, ajutînd prin asta creștinismul să se cristalizeze și să-și găsească noi profunzimi. Dincolo de miile de pagini scrise în polemică, Augustin a scris cel puțin două capodopere: aceste ”Confesiuni” (scrie între 397 și 401) și ”Cetatea lui Dumnezeu” (terminată cu doi ani înainte de a muri).

Nu pot încheia acest articol fără să redau un pasaj din ”Confesiuni”, unul dintre multele care se potrivește uimitor oricăruia dintre noi: ”Iată unde mă aflu! Plîngeți împreună cu mine și plîngeți pentru mine, voi, care simțiți înlăuntrul vostru pornirea spre bine, de unde izvorăsc faptele bune! Căci aceia care nu aveți această pornire nu sunteți mișcați de cuvintele mele. Tu însă, Doamne Dumnezeul meu, auzi-mă, aruncăți privirea spre mine și mă vezi, îndură-te și mă însănătoșează; am devenit în proprii mei ochi o problemă și tocmai aceasta este boala mea.”

Oricine a devenit măcar pentru o secundă o problemă în poprii săi ochi și oricine a simțit măcar o clipă că problema sinelui este ceva ca o boală, se va regăsi în ”Confesiuni” ca în nici o altă carte. Promit!