Ioan Gottlieb a trăit în lagărele naziste orori incredibile, şi-a pierdut acolo tatăl şi bunicii, a trecut prin momente-limită şi a trăit, luni în şir, cu mirosul morţii în nări. Evz.ro vă oferă astăzi ultima parte a poveştii unui profesor universitar ieşean victorios în lupta cu hidra Holocaustului.

Pe 21 ianuarie 1945, Ioan Gottlieb împlinea 16 ani. Vârsta la care băieţii joacă fotbal, visează şi se îndrăgostesc nebuneşte. Pentru Janos însă, era doar o aniversare în condiţiile imposibile ale lagărului. Şi încă ceva: tatăl lui se spânzurase cu doar zece zile în urmă. Povestea e neromanţată şi crudă. Lui Gottlieb îi era, de ziua lui, pur şi simplu, foame.

S-a dus la şeful infirmeriei ca să-i ceară ceva de mâncare. Acolo, însă, a dat peste un subofiţer SS. „Cum la repezeală nu mi-a venit nicio minciună mai bună decât adevărul, i-am spus scopul vizitei. ‚Vino cu mine’, mi-a zis. Am fost convins că totul avea să se sfârşească acolo”, rememorează profesorul. Eroii buni şi anonimi răsar fără explicaţii şi fără motiv, chiar şi în mijlocul iadului nazist: „M-a dus lângă magazia de alimente, şi-a exprimat regretul că era închis, dar alături a găsit pâine şi mi-a dat una întreagă, adică echivalentul a opt porţii”.

Gottlieb nici nu mai ştie astăzi dacă s-a bucurat sau nu. Lumea era atât de schizofrenică încât s-ar fi aşteptat ca în clipa secundă zâmbetului să urmeze teribilul. N-a fost aşa. În ziua în care a împlinit 16 ani, Ioan Gottlieb a mâncat o pâine întreagă şi a supravieţuit încă o zi. Era cel mai frumos cadou pe care îl putea primi.

Viaţa ca o pradă

Cât timp tatăl său a trăit, Ioan Gottlieb s-a simţit răspunzător să trăiască. Moartea părintelui a însemnat pentru tânărul evreu că nu mai există raţiuni suficiente pentru a continua. Viaţa nu mai era un câştig, nu mai era o pierdere. Lângă Gottlieb se murea zilnic, fără lacrimi şi cu nepăsare. „Nu mai ţineam la viaţă. Aşa că m-am decis să fac orice nebunie. Ori scăpam de la muncă, ori eram lichidat, nu-mi mai păsa”.

De fapt, Janos îşi dorea cu ardoare să trăiască. Într-o zi, încolonat pentru muncă, Ioan a simulat că leşină. Subofiţerul SS s-a prins că se preface şi l-a convocat a doua zi la infirmerie. Urma, probabil, ce e mai rău. Însă norocul a surâs încă o dată: în ziua următoare, pe Gottlieb îl aştepta un medic austriac, SS-istul fusese trimis într-o misiune.

Janos a avut puterea să zică doar atât: „Am 16 ani şi aş vrea să supravieţuiesc”. Doctorul s-a uitat lung la tânărul evreu din faţa sa şi l-a internat cu un diagnostic „ciudat”. Boala inventată l-a scăpat definitiv de muncă pe Gottlieb, dându-i şansa să trăiască. Bătrânul de astăzi e sigur că n-ar fi rezistat regimului extenuant la care era supus. Providenţa îl salvase încă o dată pe profesorul universitar de mai târziu.

UMILIŢI ŞI DUPĂ MOARTE

Cadavrele îmbibate de fecale şi urină La Melk, Ioan Gottlieb a cunoscut o brută: Fritz Grune. Fuseseră divizaţi pe grupe, şi împărţiţi pe barăci, conduse de deţinuţi. Ioan a încăput pe mâna acestui Fritz, care l-a protejat, scutindu-l de muncă doar pentru a-l exploata sexual. Gottlieb, un adolescent de 15 ani, a fost forţat să facă sex oral cu Frtiz, care devenise homosexual în lagăr: „Încă din prima seară mi-a spus că el era de mulţi ani acolo, fără femei, m-a pus să-l mângâi pe organele genitale şi...”.

Când un evreu din Baia Sprie a adormit, epuizat de muncă şi subnutriţie, Fritz l-a bătut cu o bestialitate cum Gottlieb nu mai văzuse înainte, şi n-a mai văzut nici după: „Pentru că nu murea de la lovituri, Fritz l-a spânzurat”. Altă dată, doi ucrainieni au încercat să evadeze. Au fost prinşi de nemţi şi au sfârşit în ştreang: „M-a scârbit cum stăteau şi râdeau sub picioarele oamenilor ăia spânzuraţi, n-am înţeles niciodată cum te poate distra moartea altuia”.

O armată de sadici

Tot Fritz i-a povestit cum, la începutul detenţiei, trebuia să meargă cu 100 de deţinuţi la cariera de piatră de la Mauthausen şi avea voie să se întoarcă doar cu, cel mult, 15. Ca să îndeplinească ordinul îi ucidea. Sistemul mai avea o componentă sinistră: „re-educarea”. Ceva asemănător cu ce au făcut, peste ani, comuniştii români în grotescul „experiment Piteşti”. Evreii „re-educaţi”, ajunşi sadici, deveneau, la rândul lor, călăi pentru ceilalţi prizonieri.

În lagăre, profesorul de astăzi a văzut multe, mai mult decât poate duce un om. A văzut intervenţii chirugicale primitive, oase tăiate în viu, cu ferăstrăul, fără nicio formă de anestezic. Gottlieb a fost repartizat să lucreze în infirmerie. Şi-a ţinut prieteni vechi de mână când mureau. Căra şi leşuri: „Cadavrele erau ţinute la subsol, chiar sub toalete, morţii ajungeau plini de fecale şi urină. Noi îi duceam până la camioanele care-i transportau la crematoriu. O singură dorinţă am avut: să nu fiu ’pe tură’ când îl vor aduce pe tata. Şi aşa s-a întâmplat”.

RUTINA MIZERIEI „Apelul” ca tortură şi hrana pentru animale

Ziua în lagăr începea cu scena „apelului”: „Mergeam încolonaţi la ’Appelplatz’. Acolo aşteptam până venea comandantul. Puteam să stăm chiar mai multe ore. Se dădea comanda ’Mützen ab’ (’Şapca jos’), comandanţii de unitate, şi ei deţinuţi, dădeau raportul. Totul se termina cu comanda ’Mützen auf’ (’Şapca sus’) şi plecam spre barăci”.

Această rutină, aparent banală, ascunde un sâmbure macabru, e convins Ioan Gottlieb: „Sigur metoda de a ne ţine în picioare ore în şir făcea parte din planul lor de a ne distruge fizic. După ce munceam în fiecare zi opt ore, plus orele de transport la locul de muncă şi înapoi, ne mai chinuiau doar ca să ne strige pe numere. Ne strigau pe numere, fiindcă, pentru ei, nu eram oameni, eram animale”.

Evreii erau trataţi ca nişte vite şi când venea vorba de hrană. În primele trei luni de captivitate, Ioan Gottlieb a fost „servit” doar cu o fiertură de legume uscate. Acest Dörgemüse (denumirea germană) era făcut exclusiv din sfeclă furajeră. Pe adolescentul Gottlieb nu-l deranja că era hrană de animale, pur şi simplu nu putea să înghită aşa ceva.

CICATRICI „Din cap până în vârful picioarelor, eram plin de sânge”

Ioan Gottlieb era înaintea deportării ca orice tânăr de vârsta sa. Nici măcar micile probleme ale adolescenţei nu-l ocoleau. Tânărul Janos făcea des furunculi. Un medic băimărean îl învăţase şi cum să-i trateze, prin dezinfectare şi împachetare în vată şi celofan. Lagărele naziste, ca orice centre care planificau metodic moartea, nu ofereau însă luxul unor condiţii medicale normale. Aşa au ajuns furunculii lui Gottlieb să se transforme în flegmoane.

Cu trupul congestionat, Ioan a fost diagnosticat pe loc - erizipel (o boala infecţioasă acută) - şi transportat într-o rezervă alături de alţi „suspecţi”. Fiind foarte aglomerat, Janos a trebuit să stea în pat cu încă doi bolnavi, un olandez şi un danez, alegând să stea cu faţa la picioarele lor. „Amândoi au murit, iar eu am fost scos de acolo ca greşit diagnosticat”, îşi aminteşte profesorul Gottlieb.

Finalul aventurii medicale e rupt parcă din scenariile horror: „Am ajuns pe mâna unui medic polonez, care mi-a spus că singura substanţă antiseptică este propriul meu sânge, aşa că el va tăia flegmonul pe o porţiune mai mare ca să curgă mult sânge. M-am dezbrăcat la pielea goală, mi-a făcut intervenţia, m-a pansat, dar sângele şiroia încontinuu. Era frig şi, din cap până în vârful picioarelor, eram plin de sânge”.

VEDERE DIN BUDAPESTA

Lungul drum spre casă Eliberat în mai 1945 din lagărul nazist de către armatele americane, Ioan Gottlieb era, în sfârşit, liber. Avea să simtă din nou sentimentul acesta ciudat într-o tabără de refugiaţi, lângă Linz. Atunci, s-a plimbat ore în şir prin oraşul austriac, respirând aerul tare al libertăţii. Janos putea să facă orice, era din nou om, şi nu o fiinţă inferioară a cărei soartă trebuia curmată prin decizia imperativă a unei „rase superioare”.

Gottlieb a oprit şi în Budapesta (oraşul care îl marcase prin frumuseţea sa în copilărie), unde a ratat o legătură spre ţară, fiind nevoit să mai piardă vremea prin capitala Ungariei. Povestea unei zile e uluitoare şi strânge, poate, tot coşmarul prin care o întreagă Europă a fost nevoită să treacă în anii războiului.

Iată umanitatea în punctul cel mai de jos, decisă să o ia de la capăt: „Am găsit Budapesta în ruine. M-am plimbat cu tramvaiul, dar aveam probleme la urcatul în vagon, căci genunchii mei nu funcţionau prea bine. Dacă plimbarea dura prea mult, aveam serioase probleme cu diareea. M-am obişnuit să-mi leg pantalonii la gleznă cu sarme şi nu odată ajungeam la cea mai apropiată toaletă prea târziu. Mă dezbrăcam, mă spălam, curăţam şi hainele, pe care le îmbrăcam ude. Noroc că era vară”.

DESTIN Fostul deţinut 72762 ajunge savant

Întors în România, Gottlieb a luat viaţa de la zero. A terminat liceul, în Baia Mare, apoi facultatea la Cluj, s-a căsătorit la 19 ani şi jumătate şi a divorţat repede. Copilul din prima căsănicie l-a pierdut: „Avea 46 de ani, era matematician, trăia în Israel, şi a murit de cancer. Mi-au rămas nepoţii din partea lui”.

Gottlieb a avut o carieră universitară de excepţie: „Am ieşit la pensie cu 50 de ani de experienţă în învăţământul superior!”. Deşi s-a consacrat ca specialist în fizică teoretică, Gottlieb este şi se simte matematician. Ajuns la Iaşi, ca doctorand, fostul deţinut care la Mauthausen a purtat numărul 72762 s-a îndrăgostit de o colegă de catedră, care i-a devenit soţie.

Sfaturi pentru strănepoata Alma-Teodora

Doamna profesoară Cleopatra Mociuţchi, şi ea doctor în fizică, a ajuns la 83 de ani şi are propriul trecut de roman. A fost refugiată din Basarabia, provine dintr-o familie nobilară, cu rădăcini în trecutul princiar al Poloniei. A crescut cu guvernantă, meditatoare la franceză, profesoară de pian şi servitori. Familia ei a pierdut tot, după cedarea Basarabiei: „De-asta ne-am înţeles noi atât de bine, ştiam amândoi ce înseamnă durerea”.

Când s-a căsătorit cu profesorul Gottlieb (care s-ar traduce „cel iubit de Dumnezeu”), Cleopatra avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară. Ioan le-a fost tată, ei l-au făcut bunic, iar copiii lor l-au făcut străbunic. Întâlnirea noastră s-a terminat la puţin timp după ce în casa bătrânilor a fost adusă, ca o rază târzie de soare, strănepoata Alma-Teodora. Zâmbind, ca un viitor bun, în căruciorul ei colorat.

„Ce-aş dori pentru cei ce vin? Să înveţe ce-a fost pentru a nu mai repeta niciodată. După lagăre, eu am trăit cu spaima că totul s-ar putea întâmpla din nou, deşi eram sigur că nu se va întâmpla curând”, încheie omul care a învins regimul adus pe lume de Adolf Hitler şi de resentimente antisemite vechi şi criminale.

Citiţi şi: Primul episod – Omul care a supravieţuit în trei lagăre naziste