Ultima întâlnire Putin Merkel de la Palatul Meseberg, lângă Berlin, a fost cea mai elocventă imagine a unei întâlniri caudate, similară războiului ciudat de pe linia Marginot din Primul Război Mondial: cei doi lideri s-au întâlnit dar au vorbit cu presa mai puțin de 15 minute și doar înainte de întâlnire, după ce doamna Merkel comunicase că nu are așteptări fantastice, pentru ca după reuniune doar Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, să anunțe că nu s-a ajuns la nici o înțelegere. De ce atunci a mai avut loc întâlnirea, s-ar întreba, pe bună dreptate, cineva?

Orice întâlnire la vârf se realizează după ce temele esențiale se discută la nivelele inferioare și se dezbat la nivel tehnic și politic pe fiecare dimensiune în parte. Apoi când există o masă critică de înțelegeri parcurse, când există doar divergențe care țin de decizia politică de vârf, nu de mandatele restrictive ale diplomaților, atunci aceste teme se regăsesc pe agenda liderilor de prim plan. Excepția sunt întâlnirile multinaționale, unde regulile sunt nuanțate iar consensul cerut e construit și de reprezentanții organismelor acelei organizații internaționale. Nu este cazul, aici a fost o întâlnire pur bilaterală. Ce s-a discutat atunci la Meseberg și care a fost scopul întâlnirii? Pe linii formale, oficiale, venite din ambele părți, am aflat agenda generală: Siria, Ucraina, Iran, Nord Stream 2. În ordine diferită, după cum ne spun analiștii, pentru că Germania a plasat în prim plan Ucraina, fiind mai puțin interesată să plătească reconstrucția Siriei lui Assad și preocupată de sancțiunile anunțate de SUA, după 4 noiembrie 2018, pentru firmele care fac afaceri cu Iranul, după ieșirea din acordul nuclear.

Rusia, din contră, a fost interesată de Siria și Iran în primul rând, dar s-a întâlnit cu reținerea Germaniei în a crea o provocare la adresa SUA sau o alianță antiamericană chiar și secvențială, pe o temă, așa cum propunea Rusia lui Putin. Ucraina e pe primul loc al preocupărilor doamne Merkel, aici fiind cele mai mari divergențe între cele două părți, iar Germania nici nu-și pune problema să ridice sancțiunile existente la adresa Rusiei pentru anexarea Crimeei și agresiunea militară din Estul Ucrainei, așa cum Rusia nu dorește să facă nici o concesie pe Ucraina.

A rămas în prim plan tema comună numită Nord Stream. Iar aici, în ciuda anunțului că nu s-a ajuns la nici o înțelegere, abordarea pe axa Berlin-Moscova este similară: avem de a face cu un „proiect pur comercial”, deci nu angajează statele nici prin responsabilitatea construcției, nici prin faptul că energia ar fi pe lista sancțiunilor. Din contra, e vorba despre o competiție directă între gazul rusesc și gazul natural lichefiat american, care a început să vină în Europa. Însă în cantități atât de mici încât încă nu poate suplini nevoia de gaz rusesc.

Abordările de aici sunt comune, și ambele state protejează investitorii implicați. Perspectiva unor sancțiuni asupra firmelor implicate stârnește însă preocuparea, mai ales că o lege în acest sens este pregătită în Congres și ar putea fi nu numai aprobată de Președintele Trump, ci chiar aplaudată de acesta. Și nu mai e vorba despre comercianți marginali de pe piața iraniană, ci despre lucruri mult mai dure, cu principalii actori de pe piața gazelor din cele două state și din Europa vizați. Și aici doare.

E adevărat că discuția privind necesarul de gaz și cel al conductei Nord Stream 2 e lungă și nuanțată. Ucraina se teme că aceasta va elimina tranzitul prin teritoriul său, așa cum a făcut-o cu statele baltice și Polonia. Aici asigurările au venit din ambele părți, Berlin și Moscova, și de la nivel european, pentru că există state membre ale UE – Bulgaria, Grecia, de exemplu – care sunt aprovizionate astfel, alături de alte state partenere, Republica Moldova sau cele din Balcanii de Vest. Însă problema majoră este cea a monopolului la prețuri și la distorsionarea pieței interne de produse industriale produse pe baza energetică în UE.

Aici Germania susține că, dacă preia ea o cantitate mare de gaz la prețuri avantajoase, acestea vor ajunge în toate statele europene la prețuri mai mici decât ar importa direct, și cu o certitudine mai mare față de eventuale întreruperi determinate de disputele politice. La cantitatea mare și la relațiile bilaterale ruso-germane, prețurile sunt mai bune decât varianta aprovizionării directe a fiecărui stat cu cantități mici și la prețuri mult mai mari. Asta nu elimină argumentul și acuzația Președintelui Trump privind creșterea dependenței UE de gazul rusesc.

Sursele americane și terțe vor continua să aducă gaz lichefiat din gazul de șist, deci la prețuri din ce în ce mai competitive, acordul pe Marea Caspică deschide calea gazoductelor transcaspice pe acorduri bilaterale între state litorale, dar investiția ar fi descurajată dacă Germania va aduce gaz ieftin și la cantități atât de mari din Rusia direct prin Nord Stream. Aceasta e adevărata dilemă, iar discuțiile pe problemele securității energetice de această factură au fost refuzate constant de către Germania și de către Comisia Junker în Consiliul European, deși au existat contestări ale unui număr mare de state, între care și România, chiar la Nord Stream 1.

Presiunea SUA și perspectiva sancțiunilor ar putea impune readucerea subiectului pe masa Consiliului European și discutarea serioasă a competiției corecte în privința prețului gazelor și a produselor industriale ce înglobează cantități mari de energie. Temă la care Germania replică întotdeauna cu renunțarea la energia nucleară, subiect blocant al oricărei discuții din cauza dependenței totale de această formă de energie a Franței. Dar tema nu mai poate fi ignorată sau pusă sub preș