100 de anticari și-au dat întâlnire la Antique Market, târgul anual de antichități din București. Un loc magic, plin de mistere nedeslușite.

Dacă mergi prin casele lor dai de veritabile comori care ar face fericit orice copil. Culmea este, însă, că cei mai fericiți sunt oamenii mari care se întorc, cumva, în anii în care purtau știința în ghiozdan. Sfeșnice și candelabre vechi, pietre semiprețioase, efecte militare de pe vremea bunicilor, bijuterii de acum un secol, porțelanuri și cristaluri fine, arme de panoplie, ziare și reviste de când era bunica fată mare, cărți de colecție, pipe din chihlimbar, spumă vulcanică sau te miri ce alt material, mobilă încărcată de istorie sau tacâmuri de argint cu care au mâncat boierii de altădată, toate îți stârnesc imaginația ca un roman de aventuri citit în adolescență. Iar dacă te nimerești la unul din târgurile unde își expun ciudatele lor avuții – cum a fost recent încheiatul Antique Market de la Romexpo – ai senzația că pășești prin peștera lui Al Baba sau printr-una din tainițele piraților medievali. Fiecare obiect are povestea și prețul său. Iar neguțătorii, de cele mai diverse vârste și profesii, dar uniți de o pasiune comună își spun, simplu, anticari.

Armeanul Arpi și colecția sa etno-rustică

La unul din standurile închiriate la Romexpo stătea, tăcut, pe un scăunel de lemn, ca în casele țărănești de altă- dată, un armean bătrân cu nume greu de ținut minte: Hariutiun Hariutunian. În breasla lor, toată lumea îi spune, mai scurt, Arpi. Are 64 de ani și spune că este policalificat. A fost și tâmplar, sculer-matrițer, aviator, tâmplar și se mai pricepe la alte zeci de meserii. Arpi e un anticar atipic. El cumpără, recondiționează și pune în valoare obiecte țărănești. „Da’ numa’ piese de pe actualul perimetru al României! Nu mă interesează negoțul cu monede vechi și icoane! Din respect pentru ele...”, se ambalează un pic armeanul pe a cărui familie istoria secolului XX a așezat-o la București. În micul lui stand te izbește vizual lemnăria. Are expuse cufere, lavițe și multe, multe alte obiecte de uz casnic cândva nelipsite din gospodăriile țăranilor. Are Arpi cumpărători suficienți și cu destulă dare de mână ca să-și poată întreține hobby-ul? Oftează: „Pot trăi din pasiunea mea, da’ prețul plătit e prea toxic... Înghit praf, frig, mizerie și multe altele. Unde mai pui efortul fizic, cel mental și, nu în ultimul rând, cel material”. Are dreptate. E nevoie de timp și bani să încropești o colecție ca a sa.

Bancul de lucru al unui fierar din Primul Război Mondial

De departe, piesa sa de rezistență, pe care a expus-o la târgul de antichități, este un banc de lucru de fierar, vechi de peste un veac. Conține 20 de piese, de la bancul propriu-zis, până la menghină, nicovală, ciocane, dălți, dornuri și alte piese, astăzi de muzeu. Nici Muzeul Țăranului Român nu are așa ceva. Când vine vorba de cât costă, Arpi se strânge ca un arici: „Nu dau idei nimănui. Negociez direct cu clientul, iar prețul rămâ- ne confidențial”. Bătrânul armean are dreptate în alegerea sa. Nu se poate fiscaliza comerțul cu antichități în condițiile în care majoritatea obiectelor comercializate nu au documente de proveniență și acte care să ateste valoarea lor. Totul se face, ca pe vremuri, în bazarurile Orientului. Altfel, majoritatea oamenilor care îi vizitează colecția sunt amatori care își fac poze și pleacă fluierând admirativ. „Pe clientul adevărat îl recunoști după haine și atitudine. Îl vezi că e hotărât. Nu ia numai o piesă, ci mai multe. Și, nu se târguiește, că știe prețul. Ăștia sunt rari!”, explică Arpi cum merge negoțul său.

Domnul Stelică Ianuș și lustra de 1.000 de euro

Stelică Ianuș are 59 de ani, e avocat și a fost ofițer de poliție până l-a lovit damblaua antichităților. „Am intrat în branșă de cinci ani, dar colecționar sunt din 1990. Mă interesează în special tablourile și obiectele de artă decorativă”, se destăinuie domnul Ianuș, care adaugă că se poate trăi din asta, dar pentru el rămâne doar un hobby. „În principal eu merg pe corpuri de iluminat vechi pe care le restaurez personal!”, se laudă fostul polițist. Colțul său de rai are pe inventar: candelabre, lustre, lampadare, veioze și aplice, dar, din diverse piese vechi, disparate, omul creează și obiecte noi. Îți dezvoltă latura artistică. Anticarul nu vinde în particular, ci doar la târguri: „Cheltuielile se scot, fără dubiu! Spre exepmplu, am vândut o lustră cu 1.000 de euro! Io am luat-o, cu 300 de euro și am recondiționat-o. Diferența între prețuri înseamnă munca, timpul meu și așteptarea clientului potrivit. Plus arta negocierii”.

În comerțul cu antichități s-a trecut de la cantitate la calitate

Lustra respectivă e descrisă, pompos: „Candelabru ArtDeco, din 1930, din fier forjat, având trei coloane verticale care formează un bazin din trei plăci mari, lobate, din sticlă mată presată, cu ornamente florale și trei brațe de lumină. Instalația are și trei abajururi din sticlă turnată, presată tot cu ornamente florale”. Gata, te-a fermecat precum lampa lui Aladin! Stelică Ianuș povestește că principalii săi clienți sunt decoratorii profesioniști de interioare, dar și oameni cu bani și cu bun gust: „Până acum, oamenii cumpărau cantitativ. Acum s-a trecut la calitate. Iar eu lucrez numai cu piese originale”. Domnul Ianuș se mai fălește și cu față de șemineu din tablă de alamă, evaluată tot la 1.000 de euro. Încă nu și-a găsit cumpărător.

Nea Nelu Nedelea și Madonna din bronz de 3.000 de euro

Nea Nelu, pe numele din buletin Ion Nedelea, are 60 de ani și a fost bucătar la fost cârciumă Trocadero, de la coada calului statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul, de la Universitate. S-a apucat de negoțul cu antichități de 12 ani: „E o afacere care se bazează pe pasiune. Un fel de hobby care se autosusține, dar fără să te îmbogățești din el”. Nelu vinde și cumpără, în principal, statuete, ceasuri, sfeșnice, platouri și carafe, majoritatea din bronz. Dar și argintărie, dacă-i pică în mână, cum ar fi: pocale, căni de apă sau vin, fructiere, tacâmuri, inele și tipsii pentru servicii de cafea.

„Piesa mea de rezistență este o statuie autentică, din bronz, al cărei autor este H. Allourd, un sculptor francez născut în 1844 și decedat în 1939. Este vorba de o «Madonnă» și costă 3.000 de euro!”. Spune că nu negociază prețul: „Io o am de 15 ani. E o moștenire de familie. Abia acu’ am scoss-o la vânzare, da’ e mai greu să găsești client pentru așa ceva. Toți întreabă, da’ mai puțini cumpără”, se trage de mustață, cu ciudă, Nelu Nedelea.

„Anticarul fără răbdare dă faliment!”

Anticarul mai are în protofoliul său de lux și o oală de ceramică cu armătură metalică, din 1840, găsită la Negreni, între Cluj și Oradea. La asta, deși zice că face cam 1.200 de euro, ar mai lăsa la preț, dar nu prea mult. Neguțătorul de antichități râde: „Anticarul fără răbdare dă faliment!”. Nelu se mai mândrește și cu niște porțelanuri de Rosenthal: „Am, lucru rar, un serviciu de masă complet, de doișpe persoane, cu 94 de piese! P-ăsta sub 1.000 de euro nu-l dau nici mort...”.

Ion Nedelea rememorează vremurile de dinainte de criza de acum nouă ani: „Comerțul cu antichități, înainte, era mai simplu: văzut, plăcut, cumpă- rat! Acu’, omu’ vine, vede, face poze, îți cere număru’ de telefon și te sună, dacă te sună, numa’ după ce primește aprobare de la nevastă”.

„Principalii mei furnizori sunt țiganii. Ei umblă prin sate și caută prin gospodării vechi.” 

HARIUTIUN HARIUTUNIAN, anticar etno-rustic

„Cheltuielile se scot. Trebuie doar răbdare, în așteptarea clientului potrivit. Fiecare piesă are cumpărătorul ei, care încă n-a afl at de ea.”

STELICĂ IANUȘ, anticar de lustre, candelabre și veioze vechi

„Negoțul cu antichități e un hobby care se autosusține. Poți trăi din el, da’ nu te pricopsești.„ I

ION NEDELEA, neguțător de obiecte din bronz, argint și porțelanuri fine