,,Calatoria a început în urmă cu 8 ani, când a murit bunica. Începând cu satul bunicilor, am bătut la picior multe altele, în căutarea obiectelor ce-mi aminteau de copilăria mea. Întotdeauna am avut o afinitate către costum, pentru că eram fascinată de metodele de execuție și cum, din mâinile unor femei de la țară, ieșeau adevărate minunății. Mi-am dorit să le scot la suprafață și să nu le las să dispară, majoritatea sfârșind în foc sau transformate în cârpe pentru bucătarie, doar pentru că moda lor trecuse. Pentru mine erau bucăți de istorie ce trebuiau să stea la loc de cinste și să-și transmită povestea mai departe”.

A copilărit în satul „Moromeților”

Alexandra Negrilă a copilărit în Talpa-Ogrăzile. „O copilărie de poveste. Am fost norocoasă să o petrec la bunici, să cresc și să învăț ce înseamnă viața într-un sat românesc. Să-l ascult pe bunicu cum povestea despre copilăria lui. Să o pândesc pe bunica când mulgea vaca, pentru a fi prima care gustă din spuma laptelui. A fost o copilărie frumoasă, magică, care-mi pare atât de departe acum, în această eră a globalizării”, ne-a povestit Alexandra.

Tânăra s-a îndrăgostit de tot ceea ce înseamnă românesc de când se știe. A crescut cu iubirea pentru port și tradiții în suflet, iubire neînțeleasă, de multe ori, nici de părinții ei.

Cu pasiunea te naști. E ca o mică sămânță pe care ori o ajuți să crească și să dăinuie peste ani, ori o lași acolo în străfundurile tale. Nu cred că am moștenit-o de undeva, doar am crescut cu ea la bunici. Pe vremea aceea nu era moștenire sau modă, era stil de viata, un stil de care îmi este dor”, ne-a povestit Alexandra. „În primă fază, nici familia mea nu mi-a înțeles pasiunea. Țin minte că tatăl meu dădea mereu ochii peste cap când veneam din sat cu fel și fel de lucruri care, pentru el, erau vechituri”, a continuat tânăra.

Viața i-a oferit Alexandrei oportunitatea de a se reîntoarce în satul în care a crescut, de data asta pentru a face parte dintr-un proiect de suflet. Aceasta a contribuit la costumele actorilor din filmul „Moromeții 2”. „Era de neconceput pentru mine să nu fac parte din proiectul care mi-a marcat copilăria. I-am scris domnului Gulea, iar dânsul a avut încredere să fac parte din proiec. Am ținut foarte mult ca imaginea personajelor să fie una corectă, care să reflecte viața satului teleormănean. Lupt de ani de zile pentru corectitudinea portului popular și a zonelor de proveniență”.

Ce-i al tău e pus deoparte”

Dintotdeauna au fascinat-o hainele bunicii ei, obiceiurile din sat, nunțile, poveștile bunicului sau ale altor bătrâni. „Un moment de cotitură, dacă-i pot spune așa, a fost atunci când a murit bunica și am vrut să intru în posesia costumului ei național pe care nu l-am mai gasit. Cred că atunci s-a trezit în mine dorința de a achiziționa piese de port popular, probabil vrând să-i suplinesc cumva lipsa, sau să salvez și să duc mai departe ,,țoalele’’ acelea, cum le spun ei, care ascund atâtea povești”, ne-a spus Alexandra.

Ciudat sau nu, primul obiect vestimentar de care tânăra s-a simțit atașată nu a fost o piesă vestimentară, ci de una de mobilier. „Scaunul cu trei picioare al bunicului. Îl păstrez și acum. De el am legate cele mai multe amintiri. Era un obiect deosebit de important și ,,respectat’’ în gospodărie. Când nu era bunicul acasă, mă bateam cu fratele meu pe el. Odată știu că i-am rupt și un picior în încercarea noastră de a lua masa așezați pe el. Era un obiect sacru pentru noi. Când se apropia bunicul, trebuia să fie liber. Bunica ne amintea mereu asta din priviri”.

Iar când viața părea că nu o mai poate surprinde în vreun fel, a avut o surpriză pe care o ține mine până în ziua de azi. „În toți anii aceștia am învățat că, ce-i al tău e pus deoparte, mai ales în ceea ce privește obiectele țărănești. Așa a fost și cu singurul costum din familie, dacă îi pot spune așa. Verișoara tatălui meu, pe care nu o văzusem de foarte multi ani, a aflat într-o scurtă vizită a mea și a tatălui meu la dumneaei, despre pasiunea și demersurile mele de promovare a porturilor populare.

Nicio clipă nu m-am gândit că am să pot găsi ceva la ea. ținând cont că locuiește în București. I-a fost suficient să audă câteva cuvinte, că în secunda următoare s-a ridicat si m-a invitat să merg cu ea. Într-o cameră, ținut într-o ladă, era un costum la care nici nu visam. Acela a fost momentul în care a spus că mă aștepta, pentru că un om mai potrivit ca mine să-l moștenească nu există. Am aflat, ulterior, că a fost moștenit de la mama dânsei, adică sora bunicului, și că a fost achiziționat dintr-un târg, costumul fiind executat într-un atelier din Județul Arges”.

Documentează portul tradițional

Alexandra Negrilă este primită cu brațele deschise aproape în fiecare loc în care se oprește în timpul călătoriei sale, iar în fiecare casă află câte o poveste impresionantă. Au existat, însă, și excepții. „Greu mă dezlipesc din casele oamenilor. Mereu promit că mă întorc, măcar la o pită caldă sau să înnoptez la ei. Bineînteles, există și reversul. Chiar vara aceasta am fost dată afară dintr-o casa doar pentru că fiului doamnei ce imi explica cum se făceau laibarele, nu a înțeles de ce mă interesau ,,lucrurile alea vechi’’. Oameni si oameni…”

 

Oamenii de la țară încă mai păstrează anumite ritualuri și cred în lucruri ciudate, spune Alexandra. „Oricât de evoluați credeam că suntem, sau nu, credințele străbune încă se mai găsesc în mentalitatea oamenilor: strigoi, moroi, fata pădurii, animale fantastice, vrăjitoare. Majoritatea sunt legate de ritualurile de trecere. Frica de moarte, de Dumnezeu sau de necunoscut îi face pe oameni să pastreze într-o mare măsura obiceiurile, unele dintre ele într-o formă arhaică, altele adaptate.

Pe lângă acestea, obiceiurile de iarnă și cele de Paște sunt destul de bine păstrate Sper să am timp în viața asta să ajung în toate zonele pe care mi le-am propus, să văd cum se merge cu colinda de Crăciun sau de Anul Nou. Obiceiul Călușului îmi mai atrage atenția în mod deosebit. Încerc să descopăr sate unde se mai practică”.

Etnotique, un proiect de suflet

Etnotique a luat naștere din dorința de a nu lăsa autenticul să apună într-o eră a globalizării și a revenirii într-o manieră agresivă a tradiționalului. Mi-am dorit să ofer posibilitatea unor servicii înclinate spre calitate, nu cantitate. Am demarat și un proiect de promovare a costumelor populare, alături de colega mea Ileana Rădulescu, fotograful oficial al proiectului. Amândouă am simțit că trebuie făcut ceva în această direcție și din dragoste pentru folclor am început să pozăm și să documentăm cât mai multe costume din diferite zone etnografice ale țării.

Daca înainte țineam informațiile pentru mine, acum ele fac obiectivul blogului nostru cultural. Atât eu, cât și Ileana, ne-am dat seama că în era digitalizării este vital ca aceste informații însoțite în primul rând de imagini frumoase, să fie oferite publicului larg pentru a nu confunda iile făcute în China, cu piese lucrate în casă de bunicile noastre. Am început timid, cu costume din lada mea, apoi cu oameni din sate, colecționari din toată țara și, mai nou, muzee ce și-au dat seama de importanța internetului și a fotografiilor ca mijloc de informare.

Încercăm să desfășurăm anumite evenimente, pentru ca oamenii să descopere costumele sau viața satului de altădată. Este important de știut că evenimentele, indiferent de natura lor, sunt concepute pentru a ajuta proiectul de promovare a costumelor. În spatele unei imagini stau zile întregi de muncă, de la a identifica, la a cerceta, a compune costume, a organiza ședințe foto, la a edita piese ce sunt distruse.

Dacă eu fac ce pot pentru a aduce în fața aparatului cele mai rare și reprezentative costume, Ileana este omul care le readuce la viață. Majoritatea sunt pătate sau rupte și este o muncă extrem de dificilă să retușezi atât de mult. Încercăm pe cât putem să ajungem unde ne-am propus, să indexăm în mediul online principalele costume din țara noastră, iar ulterior să edităm un catalog. Cred că ne-am conformat cu gândul că demersul acesta o să se facă exclusiv din surse proprii”, a încheiat tânăra.  Sursă fotografii: Ileana Rădulescu

Te-ar putea interesa și: