Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Alexandra, Alexandria și zeul
Alexandra, Alexandria și zeul

Alexandra, Alexandria și zeul

A fost un om al Alexandriei. Știu puține cazuri în care un om se leagă atît de profund de un oraș - orașul nașterii și morții sale, orașul în care e acasă chiar dacă are sînge străin, orașul care îl lasă liniștit să fie cum nu ar fi putut fi dacă ar fi trăit printre cei de același neam cu el. Era grec și de ar fi trăit în Grecia la vremea lui ar fi trebuit să fie creștin-ortodox, heterosexual viguros, patriot, ba chiar naționalist. Nu era nimic din toate acestea, da dimpotrivă. Alexandria, prea bătrînă și prea decăzută ca să mai poată fi riguroasă, l-a lăsat să fie cum a vrut el. L-a lăsat, mai ales, să-și păstreze limba și să o rafineze în poezie pentru a obține una dintre cele mai subtile și seducătoare opere poetice scrise vreodată.

 Cînd a murit, în 1933, într-un spital din Alexandria, exact în ziua în care împlinea 70 de ani, Konstantinos Kavafis scrisese în jur de 200 de poezii, dintre care publicase prin reviste de mică circulație cîteva duzini. Dusese o viață mediocră, de funcționar oarecare. În interiorul unei biografii deloc notabile, se dezvoltase, însă, una dintre cele mai pure forme de alexandrism. Kavafis nu este doar un poet inspirat, rafinat meșteșugar al cuvîntului, ci și un poet care știe multe,  un ”poeta doctus”. Astăzi, este socotit un poet major, unul dintre cei mai mari poeți de limbă greacă,  în jurul său existînd un adevărat (și pe deplin meritat!) cult. Puțini autori ai lumii au scris atît de puțin și au devenit atît de influenți. Poeziile sale, traduse și în românește, mărturisesc o seducătoare estetică a nostalgiei, o preocupare pentru regăsirea sensurilor trecutului folosind  instrumentarul liric al poeziei. Mai ales cele pe care le-a scris în prima parte a vieții sale, pînă prin 1915, și care i-au adus celebritatea după moarte, sînt poezii în care Kavafis repovestește trecutul antic într-un orizont metaforic, splendid sturnit în rime și ritmuri precise. Traducerile, firește, pierd această sonoritate poetică, dar știind de la vorbitorii de greacă că ea există, ne-o putem imagina și noi, citindu-l în românește sau în englezește. Cei care îl citesc în original spun și că se simte cum o notă ironică subîntinde întregul său discurs poetic.  Citirea unui poet în traducere e ca și cum punem urechea pe o scoică la malul mării și credem că ceea ce auzim este sunetul adîncului de mare în care scoica a trăit. Poetul sună cumva din adîncul limbii sale, dar în traducere noi nu putem auzi decît ecoul acelui sunet purtat într-o scoică ce s-a întîmplat să fie acolo, a murit și ne-a apărut în cale pe plajă. Cam asta înseamnă să citești poezie în traducere în general, și  poezia lui Kavafis, mai ales. Cîteva dintre capodoperele lui, precum ”Așteptîndu-i pe barbari” și ”Itaca”, sînt supreme în ierarhia mea personală , dar astăzi voi spune povestea alteia: ”Zeul îl abandonează pe Antoniu”, poem scris în 1911.

http://www.cavafy.com/poems/content.asp?id=12&cat=1

Pe Kavafis l-a impresionat un text din Plutarh în care se spune că în noaptea premergătoare asediului Alexandriei de către Octavian, în vara anului 30 î.d.H., Marc Aureliu, cel pe care Octavian îl vîna, de fapt, cu această istovitoare expediție militară, a auzit o muzică superbă în orașul Cleopatrei, alături de care trăia sfidînd Roma. S-a trezit și a putut vedea de pe balcolul palatului că Dionis, zeul său, părăsea orașul într-o procesiune superbă, purtați de o muzică zeiască, în libațiuni și dansuri. Împreună cu zeul, o grămadă de locuitori, inclusiv soldați, părăseau Alexandria. De fapt, îl părăseau pe el. Semn clar că destinul îl abandonează. A doua zi, se știe, Marc Aureliu a murit tragic.  Istoricii, mai pragmatici, ne spun altfel. Ei zic că Marc Aureliu ar fi încins un chef prodigios înainte de ziua bătăliei decisive și, da, confirmă că armata sa, care asculta mai degrabă de Cleopatra decît de el, l-a abandonat. Regina, se spune, nu era deloc străină de asta – pentru a se salva pe ea și pentru a salva tronul ei, se înțelesese deja cu Octavian să-și abandoneze iubitul.

Într-o ecranizare celebră a piesei ”Iulis Cezar” de Shakespeare, Marc Antoniu este jucat de Marlon Brando. Nu mi-l pot imagina altfel pe acest exemplar masculin, din cale afară de frumos, puternic, viril, curajos și schimbător, dornic de aventură și din ce în ce mai nărăvaș pe măsură ce înainta în vîrstă, ceea ce e, veți recunoaște, cam nefiresc. Era și un abil politician (dovadă felul în care a salvat Roma de la războul civil iminent de după asasinarea lui Iulius Cezar) și un militar încercat (dovadă campaniile extrem de dificile pe care le-a condus pe parcursul anilor în Estul Imperiului). Dar era și un mistic exaltat. Călătorind în Grecia, în jurul anului 40, a fost inițiat în misterele eleusine. La Efes, se știe, a participat cu ardoare la inițierea în cultul lui Dionis, de care a devenit atît de atașat încît a fost mereu convins că zeul călătorește peste tot cu el și-l apără, ajungînd chiar să creadă, în momentele de maximă febrilitate etilico-erotică,  că el însuși este Dionis. Cu o noapte înaintea sfîrșitului, ne spune Plutarh, Dionis l-a părăsit pe Marc Antoniu. Iar Kavafis a fost atît de impresionat de povestea acestui abandon, încît a scris o poezie care a devenit un adevărat îndreptar pentru felul încare trebuie să întîmpinăm pierderile de acest gen. Pentru Kavafis, plecat de lîngă Marc Antoniu a fost tot orașul, semn cert că zeul îl părăsise de fapt. Ce te faci cînd pleacă Alexandria ta?

La început anilor 90, Leonard Cohen a metabolizat intens acestea poezie.  Alexandria, orașul care pleacă, devine Alexandra, femeia care pleacă. Cîntecul ”Alexandra leaving” a apărut pe  albumul ”10 cîntece noi” din 2001 și  este astăzi unul dintre cele mai mari hituri ale lui Cohen. Versurile sînt kafaviene pînă aproape de plagiat, muzica este de o stranie și, totuși,  confortabilă frumusețe tristă. Cohen era, în acel timp, un bărbat părăsit. Ce te faci cînd te părăsește Alexandra?

Pentru un iubitor de poezie este de-a dreptul fascinant felul în care Cohen a tratat materialul poetic al lui Kavafis. Dar un om părăsit, însă, indiferent dacă iubește ori nu poezia, nu poate fi decît perplex. În cazul în care te părăsește Alexandria, Kavafis spune că nu trebuie să te lamentezi. Trebuie să mai admiri încă o dată muzicalitatea acestui oraș în retragere extatică și să te arăți demn de faptul că, înainte de a te părăsi, orașul a fost de partea ta, a fost cu tine, a fost al tău. În cazul în care te părăsește Alexandra, Cohen spune că n-are rost să-ți mai faci iluzii chiar dacă, în dimineața aceea, te-a trezit cu sărutări în propriul tău satin. Trebuie, doar,  să știi că spui adio Alexandrei și apoi adio pierderii ei. Remarc, rapid, că poeții aceștia știu bine ce ai de făcut cînd te părăsește Alexandria sau cînd te părăsește Alexandra. Dar cînd te părăsește zeul, ce-i de făcut?

https://www.youtube.com/watch?v=auqyZ2JX7Bs

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: