Evenimentul Zilei > Social > Alexa Visarion: „Dacă vrei să nu-ţi placă filmul, n-o să-ţi placă”
Alexa Visarion: „Dacă vrei să nu-ţi placă filmul, n-o să-ţi placă”

Alexa Visarion: „Dacă vrei să nu-ţi placă filmul, n-o să-ţi placă”

Regizorul de teatru revenit în cinema după 19 ani, cu „Luna verde”, explică dedesubturile unui film criticat intens de la prima vizionare. De vineri, pelicula rulează pe marile ecrane.

„Luna verde” va face, probabil, un foarte scurt drum prin cinematografe, începând de vineri. Așteptata revenire în cinema a lui Alexa Visarion (62 de ani), după 19 ani de la „Vinovatul”, e un road-movie pregătit să ruleze pe marile ecrane încă de acum aproape doi ani.

Scenariul e rescris de o studentă a regizorului, Iris Spiridon, pe scheletul unei poveşti respinse în comunism, despre destine care se intersectează. Un grup de prieteni merge la o premieră a lui Radu Afrim la Brașov, în timp ce, din sens opus, un frate își aduce sora mai mică înapoi la București, după fuga neașteptată la iubitul ei.

Cei care trec de prima oră de vizionare au sentimentul unei victorii personale. Nici unul dintre actorii din distribuție (poate, cu excepția lui Alexandru Potocean) – Tudor Aaron Istodor, Andreea Vasile, Marius Manole, Ioana Anton –  nu e credibil în rol.

Lumea de carton a lui Alexa Visarion e suma câtorva dintre clișeele despre „tânăra generație”, pe muzica celor de la Placebo. Regizorul e convins însă că „dacă vrei să-ți placă, găsești tot ce vrei ca să-ți placă, dacă vrei să nu-ți placă, găsești tot să nu-ți placă”.

EVZ: De ce a fost lansat atât de târziu acest film?
Alexa Visarion:
Cred că au fost considerente legate de succesiunea premierelor pe care le avea Castel Film. În primul rând, „Concertul” trebuia lansat înaintea noastră pentru că avea un co-producător francez care avea stabilite niște date, era vorba de selecția la festivaluri, de premiile César. Doi: am ținut ca acest film să fie lansat primăvara ori toamna.

De ce?
Nu poți să te uiți la peisajele de pe acest traseu – nu e vorba de pitoresc aici, ci de un anumit tip de neliniște – intrând într-o iarnă crâncenă sau în călduri toride. Sunt niște stări speciale în acest film, personajele sunt la un moment dat conduse de ceva, de o întâmplare, de ceva care se naște, de ceva care a fost sau urmează să fie. E o poveste care m-a marcat în studenție. Einstein a spus: „Cel mai important lucru în viață e să poți trăi tainicul”. Și atunci l-au întrebat unii: „Iartă-mă, domnule, dar dumneata ai cercetat, ai lucrat”. „Nu, mi-am imaginat!”.

Acest film vorbește despre un mediu care poate să intereseze o anumită generație, dincolo de anumite frustrări, de violență. Și intelectualii suferă, ca să zic așa.

Ce v-a inspirat pentru scenariu atunci, în 1987?
Era vorba de un tânăr care, aparent superficial – accentul era pe superficialitatea lui – era cel mai profund. Se juca. Povestea era aceeași, două mașini, un accident. Ce s-a modificat acum sunt relațiile de familie, în care raportul dintre relații „clare” și incest nu e niciodată demarcat foarte bine. S-a sugerat un univers – încă o dată, fără metafore regizorale – în care de la comentarii se ajunge la emoționalitate.

Un personaj ajunge să spună tot ce s-a întâmplat în ziua respectivă, dintr-o suflare, și noi nu știm dacă el va trăi sau va muri. Nu s-a sesizat deloc umorul din film și asta din cauza faptului că, la o vizionare de presă, se vede filmul cu ochii specialistului în cinema. Când fata aceea spune că a rămas gravidă, e o scenă de râs. E în esență dramatică, ea era victima unui abuz. Fratele ei a crescut-o, a dezvoltat-o, el are un handicap psihic în a o înțelege.

Tuturor li s-a părut mai degrabă dramatică…
E dramatică, dar e banală. E o fetiță care urma să aibă un copil, făcuse amor, dar nu se putea desprinde de păpuși. E un anumit tip de handicap care are nuanțe comice. Un umor mai negru, e drept. Sunt tot felul de semne în film care trebuie deslușite. Dacă vezi numai povestea, ce-ai făcut?

De ce v-a fost refuzat scenariul în 1987?
Pentru că povestea nu avea morală. Cineva trebuia să învingă. Și mi s-a mai spus ceva: „Cine-i vinovat?”. Cineva trebuia pedepsit. „Tu nu înțelegi că nu se poate? Dacă moare cineva, tre să plătească altcineva”, mi s-a spus.

Ați fost tentat să-l modificați în spiritul regimului?
Nu. L-am lăsat așa. Șansa mea a fost că n-a trebuit să-mi câștig pâinea făcând compromisuri. Mi-am făcut meseria ca regizor de teatru, am lucrat ca profesor în SUA, în Suedia, în Germania. Ceea ce interesează în povestea asta sunt variațiile umanului.

Umanul suferă modificări și, în acest scenariu, partea asta de abuz, violența, relațiile incestuoase, părinții obsesivi, pe care o vedem uneori în știrile senzaționaliste, astea le-am lăsat să apară la modul civilizat, dar trebuie să vorbim, pentru că ele există. Există oameni care sunt homosexuali și trebuie respectați, e o opțiune personală.

„Vreau să fac un film despre Mihail Sebastian”

Cât de în largul dv. v-ați simțit făcând un film despre o lume pe care nu o cunoașteți?
Iris Spiridon cunoaște lumea asta, e în relații apropiate cu noul val, cu tinerii regizori, îi place Placebo, e prietenă cu Radu Afrim. E o lume despre care puteam să citesc, dar nu puteam avea contact direct. Însă în acest film e și o poveste antică, există o schemă în cel mai curat sens al cuvântului de tragedie antică.

Am lucrat în primul rând la scenariu, am modificat unele lucruri care erau excesive în zona asta, pe care eu nu le simțeam – știți cum e, nu te vindeci decât de boala de care suferi -și având acest scenariu, l-am dat unor oameni diferiți, de până în 35 de ani, să-l citească și să-și spună părerea. L-au citit vreo 8 oameni și au spus, neștiind al cui e, că ei chiar ar vrea să vadă un film despre asta. Legat de titlu, fiecare dădea sugestii. Și am zis că trebuie să fie ceva de care să nu se mai lege nimeni.

Există un public tânăr care, la filmele românești, nu mai suportă un anumit tip de violență. Nu suportă nu pentru că nu acceptă, ci nu e în firea omului. Și ei spuneau că le place scenariul pentru că violența e de alt tip, de degradare. E o lume în care există un derizoriu la rang de prezență umană. Și eu am încercat să găsesc, dincolo de acest derizoriu, întâlnirea cu aproapele. Iar o temă din antichitate.

Există scene foarte teatrale în acest film, care nu par firești, cum ar fi monologul personajului la final…
Nu mi se pare o chestie teatrală, e o scenă onirică. El e într-o stare de surescitare, te ajuți în acea situație spunând cu voce tare tot ce s-a întâmplat în ziua aceea. El stă o noapte într-o pădure, faceți acest experiment, să vedeți cum vorbiți. Totdeauna în realitate există și firesc, în firesc există și absurd, în absurd există și fantastic. Șansa mea sau neșansa e că pot să văd dincolo, pot să pătrund.

Scenariile mari le-am citit prin piese mari, prin Cehov, Shakespeare, O’Neill. De aceea spun că filmele lui Puiu, Porumboiu, Mungiu nu sunt firești, ele folosesc firescul. Sunt metafizice. „Moartea domnului Lăzărescu” nu e despre o ambulanță, e despre aproape, și asta e o temă biblică. Celălalt nu e un film despre chiuretaje. Știi cum e la filmul ăsta? Dacă vrei să-ți placă, găsești tot ce vrei ca să-ți placă, dacă vrei să nu-ți placă, găsești tot să nu-ți placă.

Mai aveți proiecte în cinema sau rămâneți pentru moment la teatru?

Aș vrea să fac un film, dacă voi mai aduna bani, după „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, un scenariu scris de Adrian Lustig, numit „Recviem”, despre ultimii ani ai lui Sebastian. Dacă nu obținem mai mulți bani decât ce am câștigat la CNC, probabil nu avem șanse. Vreau să fac un film despre această misterioasă viață și această moarte stupidă.

Și mai vreau să fac de mult – am scris vreo 3-4 variante, tot cu Iris Șerban –  un scenariu despre mitul creației, mitul meșterului Manole. Am scris „Ziditorul”, „Zidirea” și acum „Ana”, care a trecut de CNC și ar trebui să-l facă MediaPro Pictures. Ar trebui să intrăm în prospecții.

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News