Pentru a supraviețui politic, președintele Putin are nevoie de o victorie în Ucraina, iar pentru aceasta va trebui să înceapă o nouă mobilizare. Dar pentru a avea cu ce să echipeze, să înarmeze și să hrănească recruții, dânsul are nevoie de o restructurare, o mobilizare economică. În context, forțe divergente se străduiesc să coopteze Armata rusă pentru a controla redistribuirea filierelor de Putere, Bani și Influență.

Înlăturarea lui Putin, iminentă?

Primele speculații asupra posibilei înlăturări a lui Vladimir Putin de la conducerea Federației Ruse au fost lansate de apariția în mass media internațională a unui document clasificat elaborat de FSO (echivalentul rusesc al SPP): Proiectul Planului de sprijinire moral-psihologică a tranziției de la starea de pace la Legea marțială. Documentul, publicat de The Insider, prevede sarcini concrete de apărare a securității liderilor Rusiei, pe patru nivele de alarmă, care culminează cu alarma de luptă: starea de război propriu-zis.

Am două observații în ce privește documentul respectiv. Prima: a fost elaborat de Direcția Operațiuni a FSO, al cărei obiect de activitate este tocmai alcătuirea și actualizarea de planuri de contingență pentru orice situație imaginabilă. Evident că a existat, există și va exista în continuare și un plan de trecere la Legea marțială – adică, nu e nicio noutate.

A doua observație: în cultura de securitate rusă, demiterea șefului Statului (care este și comandantul Armatei) în toiul unui conflict militar este tabu: un act de trădare. Cultura de securitate a fiecărei națiuni este alcătuită în baza experienței istorice proprii; pentru a înțelege situația, trebuie să ne întoarcem în februarie 1917. După o serie de mari greșeli militare, care au provocat pierderi enorme de vieți omenești, au apărut focare de revoltă în rândurile Armatei ruse. Conducerea Armatei și oficialii de rang înalt ai Administrației erau convinși că dacă Țarul Nicolae al II-lea abdică, răscoalele se vor stinge. Și l-au forțat să abdice. Armata și Statul au început să se dizolve, fără ca noul Guvern republican să reușească să oprească alunecarea, care a culminat cu revoluția bolșevică și războiul civil.  

De aceea, în situațiile de criză care au urmat, conducerea militară și politică a Imperiului a evitat să recurgă la înlocuirea imediată a șefului Statului. Spre exemplu, în iunie 1941 Iosif Stalin a primit, pe filiere diferite, cinci avertismente privind un iminent atac german. Stalin nu a ținut cont și a tergiversat măsurile necesare, chiar și după ce trupele germane trecuseră granița. După căderea frontului, în timp ce armatele inamice înaintau cu zeci de kilometri pe zi, luând milioane de prizonieri, conform relatărilor lui Nichita Hrușciov și Anastas Mikoyan, Stalin se aștepta ca Biroul Politic să îl demită. Dar nu, Biroul Politic i-a reconfirmat mandatul – decizie care s-a dovedit corectă, cel puțin în ce privește războiul.

În mod similar, la începutul anilor 1960, poziția liderului sovietic Nichita Hrușciov era șubrezită de eșecurile în politica agrară și de gestionarea haotică a destalinizării, care destabilizase Germania de Est, Polonia și mai ales Ungaria. La acestea s-a adăugat și eșecul Operațiunii Anadîr – introducerea de rachete nucleare în Cuba (octombrie – noiembrie 1962). Armata, profund nemulțumită, a pregătit o lovitură de Stat, dar a așteptat ca SUA să-și onoreze promisiunea de a retrage rachetele nucleare din Turcia. De-abia după doi ani Hrușciov a fost debarcat de la Putere și pensionat (octombrie 1964).

O înlăturare imediată și fățișă a lui Vladimir Putin e percepută ca foarte riscantă de către liderii politici, administrativi și militari ai Rusiei, care nu vor recurge la o asemenea soluție cât timp durează războiul din Ucraina. Pe asta contează domnul Putin, când blochează orice cale de ieșire și cere capitularea necondiționată înainte de orice negociere: cât timp durează războiul, nu va fi demis. Deci, se străduiește ca războiul să dureze, aparent fără noimă. În realitate, ca să-și salveze pielea.

Evenimentele se precipită

Dar, chiar dacă formal Vladimir Putin va rămâne la Kremlin, asta nu înseamnă că va mai dispune de acces la pârghiile de Putere. Exact în același mod, răfuiala finală cu Stalin a fost pregătită de primenirea masivă a Comitetului Central și abolirea postului de Secretar General al Partidului (1952). Abia după aceea a urmat sticla de apă minerală cu cumarină. În mod similar, oponenții lui Nikita Hrușciov au avut grijă să-i elimine treptat oamenii din organele politice, din administrație și din Armată. La momentul votului de pensionare, nu s-a găsit măcar unul dintre membrii Biroului Politic care să pună mâna pe telefon și să-l cheme, de la Pițunda, din concediu, pe liderul mazilit.

Se apropie momentul în care elitele Rusiei vor proceda în mod similar și cu domnul Putin. Sunt forțate să procedeze astfel, fiindcă salvarea pielii dânsului e din ce în ce mai costisitoare. La 5 decembrie intră în vigoare hotărârea G7 de plafonare a prețului petrolului din Rusia: sunt interzise transportul, finanțarea și asigurarea pentru orice vânzare de petrol rusesc la prețuri peste plafon. Cum Marea Britanie și Europa reprezintă cam 90% din piața asigurărilor de transport maritim, această sancțiune va fi respectată. Iar scăderea masivă a exporturilor de petrol va lipsi Moscova de zeci de miliarde de euro. 

Marele Plan

Regimul Putin contează pe aceste miliarde, pentru a restructura economia în vederea susținerii efortului de război. În octombrie, președintele a înființat Consiliul de Coordonare, un organism guvernamental responsabil cu trecerea economiei ruse pe picior de război. Consiliul, condus de primul ministru, birocratul Mihail Mișustin, va stabili obiective pentru aprovizionarea armatei, va controla prețurile, furnizorii și logistica și va construi și dota cazărmi și alte facilități militare. Într-un cuvânt, va pregăti contraofensiva din primăvară. Fiindcă numai o contraofensivă la scara întregului teatru de operațiuni, cu implicarea Belarus, i-ar mai permite lui Putin să iasă din actuala situație dificilă. 

Din nefericire pentru Kremlin, planul contraofensivei din primăvară a ajuns să fie discutat în mass media occidentală. În aprecierea cunoscutului istoric militar româno-american Edward Nicolae Luttwak, noua ofensivă „ ar porni din Belarus suficient de adânc în sud pentru a tăia legăturile rutiere și feroviare dinspre Occident către Kiev, lăsând orașul și forțele armate ucrainene, dacă nu complet asediate, cel puțin în imposibilitatea de a primi armele, munițiile și vehiculele de luptă care îi sunt trimise din Occident. Asta ar putea fi suficient pentru a pregăti terenul pentru singurul sfârșit negociat al războiului care a fost vreodată posibil: plebiscitele complet supravegheate - cu un control complet din partea puterilor neutre și verificarea alegătorilor eligibili - în regiunile Donețk și Lugansk.”

Reacția militarilor

Internaționalizarea conflictului prin implicarea Belarus, apoi o pătrundere de o mie de kilometri în adâncimea teritoriului ucrainean, pentru a rupe în două cea mai întinsă țară din Europa? Evident Armata rusă a primit cu stupoare de acest plan: expune tot flancul drept și spatele dispozitivului de atac, cu speranța că... apărătorii nu vor observa. Pentru militarii din Rusia și Belarus, ca și pentru orice analist militar cu minimum de pregătire, se profilează un nou dezastru militar de proporții. Așa cum remarcă E. N. Luttwak, „Desigur, dacă ucrainenii înșiși se redesfășoară dinspre sud în timp util, interceptează cu succes coloana rusă și apoi încep să o spargă cu focul lor precis de artilerie, Putin va trebui să se recunoască în cele din urmă învins și apoi să părăsească Kremlinul într-un fel sau altul. Întrebarea dacă așa se vor petrece lucrurile va avea un răspuns clar mai devreme decât ne-am putea închipui.”

Reacția oligarhilor

În timp ce în jurul Kievului Armata ucraineană amenajează fortificații, oligarhii lui Putin sunt din ce în ce mai neliniștiți. Pentru a susține noua ofensivă, Consiliul de Coordonare a trecut la militarizarea economiei. Iar asta înseamnă des-căpușarea: trecerea sub controlul birocraților și militarilor a filierelor prin care ei, oligarhii, sifonau o parte însemnată a PIB-ului Rusiei, pentru a cumpăra conace la Londra, iahturi în Dubai și vile la Monaco. 

Cum nici Armata rusă nu-i alcătuită din îngeri, oligarhii se așteaptă ca, sub pretextul trecerii economiei pe picior de război, unii lideri militari și amicii acestora din Grupul Wagner și din anturajul liderului cecen Ramzan Kadîrov să încerce să-și ia tainul. Pe scurt, militarizarea înseamnă redistribuirea filierelor de Putere și Bani de la actualii oligarhi la o nouă aristocrație.  Iar Regimul Putin nu este capabil să mențină controlul asupra acestui proces. De aceea, așa cum remarcă fostul ambasador britanic în Belarus, Nigel Gould-Davies, „centrul de Putere al elitelor se împotrivește războiului; lor niciodată nu le-a plăcut acest război”, care irosește cantități incredibile de resurse „pentru a salva pielea unei singure persoane”.

Reacția populară

Odată cu noile planuri de cucerire a Kievul, au început să circule zvonuri privind iminența unei noi mobilizări: deși mass media oficială a anunțat la 28 octombrie încetarea primului val de mobilizare parțială, nu a fost emis niciun decret prezidențial în acest sens. Nepublicarea decretului lasă deschisă posibilitatea unor viitoare valuri de mobilizare: moscoviții au început să primească chemări la incorporare pentru ianuarie 2023. Eșecul este previzibil chiar și pentru rusul de rând: în martie 2022 nu au reușit să cucerească Kievul trupele de elită, regimentele de Gardă și parașutiștii, acum o să reușească batalioanele de recruți, cu arme și echipamente de pe vremea lui tataie?

Nu degeaba Evgheni Prigojin sprijină cu toate capacitățile sale de influență lansarea unei noi mobilizări. Este de așteptat ca asta să stârnească noi, ample neliniști sociale. Iar Rossgvardia, structura militară prevăzută să facă față unor asemenea situații, a fost decimată pe câmpul de luptă, sub conducerea lui Viktor Zolotov – fostul bodigard al președintelui Putin, numit la comanda acestor forțe fără a avea o minimă pregătire militară. Domnul Prigojin pregătește deja, în raioanele de vest ale Rusiei, batalioane Wagner de ”menținere a ordinii”, pe care să le trimită în Rusia în caz de criză socială, sub pretextul de ”a apăra regimul”. În realitate, pentru a-și susține interesele în procesul de redistribuire masivă a Puterii, Banului și Influenței, care e pe cale să înceapă.

Lorzii Războiului

Pentru a supraviețui politic, președintele Putin are nevoie de o victorie în Ucraina, iar pentru aceasta va trebui să înceapă o nouă mobilizare. Pentru a avea cu ce să echipeze, să înarmeze și să hrănească recruții, dânsul are nevoie de o restructurare economică, de trecerea economiei pe picior de război, sub conducerea birocrației. Dar aceasta va stârni mari tensiuni sociale, de care Prigojin și aliații săi – liderul cecen Kadârov și comandantul Grupului militar rus din Ucraina, generalul Sorovikin – se pregătesc să profite, pentru a acapara filierele de Putere, Bani și Influență aflare în prezent sub controlul oligarhilor.

Pe bună dreptate, cunoscutul specialist militar Mark Galeotti apreciază că „ar trebui un colaps absolut catastrofal al Statului rus pentru ca lorzi ai războiului, precum Prigojin, să aibă speranța să pună mâna pe putere”. De aceea, Troica de pe Nipru (Prigojin – Kadârov – Surovikin) a devenit direct interesată în organizarea unui „colaps absolut catastrofal” al Regimului Putin. Întreaga operațiune de preluare a puterii este gândită să-i ia lui Putin Puterea din mâini, lăsându-l într-o postură pur decorativă. Autorul planului este un profesionist al subversiunii: col. GRU Dmitri Utkin, șeful de Stat Major al Wagner Group.

Vremurile Tulburi

Situația Rusiei începe să semene frapant cu cea din 1917. Sub influența noului Rasputin, șamanul Șoigu, noul Țar, Vladimir Putin, a luat o serie de decizii militare dezastruoase soldate cu mari pierderi de vieți, dar mai ales cu decredibilizarea internă și externă a Armatei ruse. Iar de secole, coloana vertebrală a Imperiului este Armata! Dintotdeauna, a fi militar a fost în Rusia o mândrie – dar iată că, acum, rușii se sustrag cu sutele de mii de la mobilizare. Ca în 1917, ca în 1941. Datorită rolului central al Armatei în societatea rusă, afectarea acestui pilon provoacă o criză sistemică. Mai precis, o criză de redistribuire, ca în 1917: cercuri de interese, unele interlope, altele birocratice, se pregătesc să se înfrunte pentru a-și adjudeca filierele de Influență, Bani și Putere ale oligarhiei putiniste ”dezertoare” – ale cărei interese Kremlinul nu poate/nu dorește să le mai apere. Acest proces de redistribuire duce deja la ample conflicte de interese, care curând vor lua forme armate - fiindcă regimul a tolerat, ba chiar încurajat formarea de forțe armate ”private”, precum Grupul Wagner sau kadîroviții.

Apare deci perspectiva ca, în viitorul apropiat, indivizi cu trecut penal, precum Ramzan Kadîrov sau Evghenii Progojin, ”lorzi ai războiului” ridicați de aventura militară ratată din Ucraina, să încerce să preia controlul Rusiei. Din nou, Rusia ar intra în Vremurile Tulburi. Fostul ambasador al SUA în Rusia, Michael McFaul, apreciază că  elitele rusești sunt "panicate". Înainte ca actualele elite rusești să se trezească cu mercenarii Wagner în pragul luxoaselor lor palate, cercul vicios va trebui rupt. Dacă președintelui Putin i se retează pârghiile care-i permit să controleze discreționar Statul, dacă este ”convins” să renunțe la o nouă mobilizare, la un nou atac asupra Kievului, va fi prevenit acel „colaps absolut catastrofal al Statului”. Dar singure, elitele economice și birocratice nu pot determina un asemenea curs al evenimentelor: este necesară cooptarea unei părți a elitelor militare. Acea parte care încă nu a bătut palma cu Prigojin și Kadîrov.  

Civili și militari

Armata rusă e deci aliatul dorit, atât pentru infractorii precum Prijojin, cât și pentru birocrații precum Mihail Mișustin. Situația ridică o întrebare esențială: oare în ce măsură Regimul Putin mai controlează Armata rusă? Fiindcă, în 1917 și 1964, înlăturarea de la Putere a Țarului Nicolae, respectiv a Tovarășului Hrușciov au fost posibile pe fondul erodării legăturii Șefului Statului cu Armata rusă.

În 1917, mediile militare erau profund nemulțumite de seria de decizii eronate care a dus la răsunătoare înfrângeri militare. În aceste condiții, elitele civile au servit liderilor militari date și informații din care reieșea că deciziile Țarului sunt de fapt impuse de țarina Alexandra (de origine germană) și de ”amantul” acesteia, Rasputin. Odată ce Armata s-a înstrăinat de comandantul suprem, demisia acestuia, abdicarea a fost ușor de obținut.

La fel, debarcarea lui Hrușciov din 1964 a fost din vreme pregătită de mediile militare, nemulțumite de reducerile drastice operate în efectivele armatei. Concret, i s-au servit liderului de la Kremlin date și informații că aliatul său, mareșalul Gheorghii Jukov, pregătește o lovitură de stat. Hrușciov a acționat imediat: l-a demis pe mareșal. Ulterior, ca urmare a aventurii militare ratate din Cuba, Hrușciov și-a pierdut și bruma de sprijin de care se mai bucura în mediile militare, ceea ce a permis ”pensionarea” sa în 1964.

Iar legătura domnului Vladimir Putin cu Armata rusă este, azi, mai fragilă ca niciodată. 

Camarila

Încă din prima zi de război Stalin a constituit Marele Cartier General – Stavka – organism militar care, sub conducerea mareșalului Timoșenko, urma să ia toate deciziile necesare ducerii războiului. Curând însă, Stalin a constatat că nu controlează suficient organismul militar. Știind că relația dintre Guvernare și Armată este esențială, la 10 iulie 1941 Stalin a modificat componența Stavka, cae acum cuprindea serie de ”consilieri permanenți”, majoritatea civili, responsabili cu diferite arii guvernamentale. În acest fel, Stalin a întărit relația Armatei cu Guvernarea, decizie ce s-a dovedit a fi judicioasă în anii ce au urmat.

Domnul Vladimir Putin a procedat exact invers. În pregătirea războiului cu Ucraina, a convocat o ”Stavka” informală, alcătuită exclusiv din civili: partenerul său de vânătoare și pescuit, Serghei Șoigu; prietenii săi din copilărie, frații Boris și Arkady Rotenberg; fostul său coleg de KGB, Nikolai Patrușev. Apoi, domnul Putin a impus Marelui Cartier General, condus de generalul Gherasimov, să execute planurile puse la punct de această camarilă.

În mod foarte semnificativ, după 9 luni de război și trei înfrângeri majore, domnul Putin mai este în relații apropiate numai cu Nikolai Patrușev, șeful Consiliului de Securitate. Acesta este fenomenul de reducție decizională, specific regimurilor autoritare. Mecanismul e simplu și neiertător. Liderul autoritar, dictatorul, nu poate fi decât infailibil – fiindcă altfel, nu s-ar mai califica pentru funcția de Lider Suprem. Dacă lucrurile ies prost, de vină nu este Liderul – ci aceia care l-au sfătuit prost sau l-au mințit. La fiecare eșec, Regimul desemnează țapi ispășitori. Dar datorită naturii clientelare a Puterii, selecția țapilor ispășitori se face chiar din rândurile celor mai de seamă susținători ai Regimului! 

Domnul Putin, plecat la drum acum 23 de ani cu o echipă alcătuită din zeci de persoane, acum – după ce pe rând i-a îndepărtat folosindu-i ca țapi ispășitori – a mai rămas cu numai câțiva, cu o camarilă dubioasă: 

Ministrul Apărării, Șoigu, e noul țap ispășitor desemnat. Înaintat general la apelul bocancilor, sub conducerea sa, Armata rusă a fost ”reformată” până când s-a năruit. El este și principalul autor al catastrofalului plan de cotropire a Ucrainei. Putin îi mai ține în funcție mai mult pentru ca să-și asume și viitoarele înfrângeri, fiindcă autoritatea sa în rândul militarilor de profesie e nulă. Succesorul e deja desemnat: generalul Mizințev, ”Măcelarul de la Mariupol”, recent numit responsabil cu domeniul cheie al logisticii.  

În ultimii 15 ani, Rusia a investit în Armată o mie de miliarde de Euro. Și totuși, Armata a plecat la război cu rații expirate de ani de zile, fără haine de iarnă, cu blindate modernizate prin revopsire. Fiindcă mare parte din fondurile alocate Armatei s-au dus, de fapt, în buzunarele fraților Rotenberg, care în acești ani au ajuns cei mai bogați oligarhi ai Rusiei. Se străduiesc să treacă neobservați, cu speranța că viitorul regim nu le va confisca averile.

Bătrânul șoim al KGB

Singurul punct de contact al camarilei prezidențiale cu Armata este, în prezent, Nikolai Patrușev, președintele Consiliului de Securitate. Vechi ofițer KGB, în 1999 Patrușev a fost numit șeful KGB/FSB. În această calitate, a transformat Direcția de contraspionaj militar în cel mai puternic compartiment al serviciului: prin ea, Regimul Putin spionează Armata, exact la modul la care Armata României socialiste era spionată de Direcția IV a Securității. Evident că domnul Patrușev este deosebit de ”popular” în rândul Armatei ruse, ceea ce-l ”recomandă”  pentru rolul de principală interfață a regimului cu militarii.

Președintele Putin cunoaște această vulnerabilitate, dar nu își permite să se descotorosească și de domnul Patrușev: ar rămâne singur. Demiterea lui Patrușev l-ar aduce în situația lui Hrușciov, după demiterea lui Jokov: pensionabil pe motiv medical. De impas profită adjunctul domnului Patrușev, Dmitri Medvedev. Știind că relațiile lui Patrușev cu Armata au fost, sunt și vor fi foarte proaste, iar o criză e iminentă, fostul președinte și prim-ministru își pregătește revenirea, șubrezind și ultimul punct de contact al Regimului Putin cu generalii nemulțumiți de continuarea unui război fără noimă.

Dinastia KGB

Mai deunăzi, elitele civile și militare ale Rusiei îl considerau pe domnul Putin „un garant împotriva înfrângerii”. După trei înfrângeri catastrofale, după pierderea pozițiilor cu greu câștigate de Rusia în comunitatea națiunilor și pe piețele internaționale, domnul Putin este perceput în prezent ca un „garant al înfrângerii”. Înainte de rușinoasa retragere fără luptă de la Herson, ipoteza de bază a elitelor era că domnul Putin ar trebui să-și pregătească succesorul, în perspectiva alegerilor din 2024. Dar domnul Putin pare a-și fi găsit succesorul în persoana Directorului FSB/KGB, Alexander Bortnikov. 

Evident că această perspectivă – instituirea unei Dinastii KGB la conducerea Rusiei - nu convine nici Armatei și nici elitelor birocratice. Fiecare zi în care domnul Putin mai are acces la pârghiile de Putere este percepută ca încă un pas ce îndepărtează Rusia de revenirea la normalitate. Ca urmare, situația Regimului Putin devine din ce în ce mai dificilă. Așa cum declara mai deunăzi directorul adjunct de operațiuni al CIA, David Marlowe „Putin a fost în cel mai bun moment al său cu o zi înainte de a invada Ucraina, deoarece avea toată puterea. A risipit fiecare bucățică din ea!" În acest context analiști cu solidă reputație, cum e E.S. Nigel Gould-Davies, susțin că, în prezent, probabilitatea ca domnul Putin să reușească să-și gestioneze succesiunea ”este zero: poziția sa actuală este puternic periclitată, nu are garanția unui trai liniștit după cedarea Puterii”.

Eu rămân sceptic în ce privește încălcarea, de către elitele rusești, a acelui tabu care interzice schimbarea Șefului Statului, în plin război. Cel mai probabil, curând domnul Putin se va regăsi în postura lui Mihail Gorbaciov în toamna anului 1991: tot mai singur, tot mai departe de pârghiile reale ale Puterii, asistând neputincios la demolarea tăcută a regimului său de către lupii tineri, crescuți la sânul său. Iar, conform articolului 92.3 din Constituția Federației Ruse, dacă domnul Putin are brusc noi probleme de sănătate, prim-ministrul Mișustin ”va îndeplini temporar” sarcinile sale. Cât de ”temporar”, Armata va decide. Dar mi se pare că, între Kadîrov, Prigojin și Mișustin, alegerea nu va fi dificilă.