De frică să nu fie acuzat de rasism, liderul mondial în cosmetice epurează cuvântul „alb” din vocabular. O decizie care arată demența „antirasismului” actual.
O analiză tăioasă a avocatulul francez Gilles-William Goldnadel pentru Le Figaro.
Decizia L’Oréal de a interzice cuvântul „alb” în prezentarea produselor sale cosmetic nu este doar o inepție, ci, mai ales edificatoare în legătură cu fenomenul nevrotic la care asistăm.
A fost probabil nevoie de această a „n”-a prostie pentru a înțelege că, în spatele acestei ultime nebunii, sub acoperirea rasismului epidermic, ceea ce se țese inconștient în profunzime este ștergerea Albului.
Să trecem repede în revistă inepția: a interzice albul în vocabularul său, ca pe un cuvânt murder și rușinos, pentru a renunța progresiv la înălbirea dermică, întruchipând gena de ființă neagră, este lipsită de orice sens, cu excepția celui al penitenței.
Să remarcăm totuși că firma de cosmetic nu a avut bunătatea, într-un frumos spirit de reciprocitate, de a proscrie pentru albii care nu sunt mulțumiți cu paloarea lor, produsele de bronzat.
În realitate, trebuie așezată suprimarea lexicală într-o irezistibilă mișcare la modă – în cea mai proastă accepțiune a termenului, de antrenare a gloatei mediatice – care acaparează toate companiile internaționale pentru motive de strategie comercială, în frenezia evenimentelor declanșate de afacerea George Floyd.
Ființa futilă sesizează mai bine decât oricine cursul vremii, oricât de tenebros ar fi.
Dar eradicarea semantică a albului trebuie plasată în contextul pocăinței maladive actuale pentru a putea înțelege cât de dramatic este L’Oréal în pas cu moda.
Ceea ce caracterizează înainte de toate iraționala nebunie – în sens psihiatric – a actualei perioade asimtrice este că, în timp ce este vremea precauției față de populațiile negre și asimilate, este convenabilă indiferența față de albi, a căror durere sau sensibilitate nu este recunoscută, în această lume antirasistă care ar trebui să facă abstracție de rasă.
Cele mai recente exemple arată asta:
Ligi negre rasiste care își spun africane, indivizi pe care școala gratuită și accesibilă pentru toți nu i-a alfabetizat, distrug sau murdăresc statuile marilor bărbați sau marilor militari ai Franței. Orice este permis, deoarece toți sunt răi: Napoleon, Faidherbe sau Colbert.
Zilele trecute, niște descreierați l-au atacat pe Jacques Coeur. Puțin importă că burghezul din Bourges nu a cunoscut colonialismul. Importă că a fost visceral francez prin numele lui și alb prin pielea lui.
Unii săraci cu duhul din Liga Neagră Africană mergă până acolo încât să ne explice că De Gaulle nu a făcut rezistență deoarece a fugit din Franța. Iată cum, falsul antirasist ia în brațe argumentul preferat al petainistului autentic.
Ce vreau să spun este că, în profunzime, coerența ideologică este perfectă: distrugătorii de statui îi detestă pe francezii care rezistă elementelor rasiste dezlănțuite frenetic. Îi detestă pe francezi, îi detestă pe albi.
Distrugându-le statuile, ei le smulg rădăcinile și miturile. Ei urmăresc astfel să distrugă statutul și statura Franței și a majorității locuitorilor ei.
Priviți la aceste ultime atentate care au survenit în Marea Britanie. Cel mai recent, de la Glasgow, comis vineri de un imigrant sudanez, a trecut pur și simplu neobservat.
Problema unui eventual rasism la adresa victimelor sale albe – printre care un polițist – nu va fi pusă niciodată, decât cu riscul obscenității.
Dar maniera în care a fost tratat atentatul lui Reading, care l-a precedat, este și mai semnificativă.
Cine știe cine sunt James Furlong, David Walls și Joe Ritchie Benett? Nimeni. Totuși ei sunt cei trei britanici masacrați cu cuțitul de către teroristul islamic și refugiatul libian Khairi Saadallah, cu ceva mai mult de o săptămână în urmă.
Morțile lor nu sunt cu nimic mai puțin insuportabile decât cea a lui George Floyd. Ele se înscriu, prin modul de acțiune și frecvența lor, într-un fenoment sistemic islamist recurent.
Dar acești trei martiri sunt condamnați la anonimat. Ca victime, ei nu sunt albi, sunt inexistenți. Translucizi.
Albul nu există decât atunci când este vinovat. Cum ar fi polițistul american Derek Chauvin. Abject fiind, poate fi numit ca alb. Din cauza defectelor sale.
Am păstrat ce e mai bun – sau mai degrabă ce e mai rău –la sfârșit, pentru a arăta cum învinovățirea albului, insolența la adresa lui și libertatea de a o exprima este singura aversiune care se bucură de o presă cu atât mai bună cu cât este interzis să te plângi de ea. Decât cu riscul de a fi acuzat de rasism.
Și aici, televiziunea noastră națională și-a arătat ideologia. Am evocat săptămâna trecută interviul la France Inter al fondatorului tribului Ka, cunoscut pentru antisemitismul și rasismul său anti-alb. Au urmat niște scuze publice.
Săptămâna aceasta, recidivă agravată. France Télévision nu a ezitat să publice pe site-ul său, Martinique 1, fragmente din articolul unui fost deputat martinican de stânga, Guy Lordinot, care, prin intermediul link-ului, poate fi descoperit integral.
Exemple de bravură asumate fără rezerve de radio-televiziunea de stat:
„Sosirea regulată a unei populații de rasă albă arată că asistăm la un genocid prin înlocuire (…) O populație metisată care se diminuează, o populație de rasă albă, cultural diferită, care crește, iată semnul că identitatea noastră de martinicani este în declin premeditat.”
Dintre toate sindicatele ziariștilor, doar FO Médias a avut inteligența și curajul de a-și exprima indignarea. Pentru a fi drepți, să notăm că Martinica nu are monopolul acestei tematici lipsite de complexe.
În 2007, o anume Christine Taubira, deputată , al cărei antirasism liric a devenit de atunci celebru, nu s-a jenat să declare la canalul public RFI: „Ne aflăm la un punct de răscruce identitar. Guianezii get-beget au devenit minoritari pe propriul lor pământ.”
Imaginația mea este neputincioasă în a descrie reacția mediatică dacă, într-o ipoteză hazardată, un deputat din departamentul Creuse (centrul Franței – n.r.) ar îndrăzni să rostească un asemenea discurs identitar și să vorbească despre tematica marii înlocuiri, identificând în mod expres „rasa neagră”. Moartea sa civilă ar fi dictată pe loc.
Manuel Valls, nu cu mult timp în urmă, a fost supus oprobriului public pentru că a îndrăznit să evoce „un război al raselor” care ar urma după lupta claselor.
Expresia „război” era improprie, dar ceea ce dorea să spună fostul ministru de Interne era de bun simț.
Extrema stângă a renunțat să-i mai apere pe muncitorii săraci, iar lupta claselor a fost înlocuită cu lupta raselor.
Clientelismul servil la adresa populațiilor de origine străină nu este îndeajuns pentru a explica un asemenea abandon moral și intelectual. În miezul acestuia se ascunde și rușinea surdă de a fi alb care împinge la detestare.
Că este vorba de firme de cosmetice, că este vorba de partide extremiste, rasismul anti-alb – ca să fiu elegant și civilizat, nu este mai puțin ticălos.