Bref, deoarece cultura câmpului, legumicultura, pomicultura sau zootehnia nu erau doar apanajul absolvenţilor universitari, ci trebuia să fie al întregii ţărănimi mijlocaşe – ea era cea care ducea pe umeri tot greul, acel „greu” care a făcut posibil, de pildă, ca, în deceniul ’20- ’30, preţul grâului la nivel mondial să fie stabilit la Bursă, după cotaţiile trimise de trei mari oraşe ale lumii, Chicago, Amsterdam şi Brăila(sic!) – Carol al II-lea a instituit şcolile de agricultură, sponsorizate de stat. Aici, erau admişi tineri gospodari din mediul rural dornici să muncească în domeniu, dar care, dintru început, erau obligaţi să îndeplinească trei condiţii: să aibă armata făcută, să fie însuraţi şi să deţină batâr o palmă de pământ.

Cursurile se ţineau din noiembrie până în martie, când tinerii desluşeau toate tainele muncilor agricole şi din ogradă: cum se rotesc culturile pe suprafeţe arabile, cum se obţin răsadurile, cum şi când se plantează pomii, cum se efectuează altoiurile, care sunt dăunătorii, când se copileşte viţa şi când se stropeşte ca să nu apară oidium, cum trebuie ajutate la fătat oile, caprele, scroafele şi vacile…în sfârşit, cam tot ceea ce se petrecea zi-lumină şi an de an într-o gospodărie ţărănească. La toate acestea, se adăugau lecţii de istorie, de geografie (cu geologie, pedologie şi meteorologie) sau de abilităţi tehnice.

Aşa au apărut mijlocaşii mediului rural, aceia care, în perioada interbelică, au dus România la faimă şi respect în lume. Până într-o zi, când, brusc, ei au devenit „chiaburi” şi au fost samavolnic băgaţi la „colectivă”, cu tot cu avutul lor. Atunci, în clipa în care colhozul sovietic a fost transplantat până a îmbolnăvit întreg trupul ţării, atunci România nu numai că şi-a abandonat istoria, dar şi-a asasinat agricultura. Starea ţărănimii române, statura ei, avea să se tulbure definitiv, iar gospodăria individuală – ce-i adusese atâta bogăţie prin trudă – să sărăcească brusc. Şi iremediabil.

Comunismul a cretinizat întratât de tare fibra naţională a ţăranului român, a siluit atât de sălbatic agricultura, încât şi azi asistăm la forme grave de uzură a sinapselor în domeniu.

Vă ofer gratuit exemplul unei imbecilităţi logice scandaloase, dacă n-ar fi siderante (fiindcă reţineţi că ne aflăm la 70 de ani de la instaurarea regimului comunist!), dezvăluind un să-i zicem „malpraxis” neuronal absolut catastrofic (în acest lanţ distrofic!)…

Într-o recentă şedinţă de guvern, actualul ministru PSD al Agriculturii, Petre Daea – o combinaţie letal- borgiastică între un tălâmb instructor de partid, Nae Caţavencu şi smintitul erou din „Prostia omenească” – a spus aşa, referitor la situaţia subvenţiilor APIA: „Pentru mine, ziua de 31 martie e exactă, sarcina de asemenea. Sper ca în 31 martie să avem numai situații neclare (s.n.) privind legătura între sistemul de aplicare și situațiile concrete pentru fermierii din România. Avem toți banii în buget și este păcat să nu îi dăm la timp”.

La autopsia istorică a unui astfel de personaj politic trist (aidoma zecilor de mii ca el!), înăuntrul craniului nu i se va găsi decât un şomoiog de smocuri de neuroni.

Îmbârligate precum ghemul de râme.