Existenţa lui va crea adevărate şcoli hermeneutice, menite interpretării şi descifrării, tipică fiind aceea din Alexandria, dar viaţa creştină practică un limbaj limpede, lapidar şi concret. Nici el nu exclude simbolul – dimpotrivă –, dar experienţa Părinţilor Bisericii, şi chiar a călugărilor, a nevoitorilor anonimi, s-a cristalizat în formulări memorabile. Cuvinte ziditoare şi concentrate, pline de eficienţă şi realism întâlnim în Pateric, în Limonariu, în Vieţile Sfinţilor şi în Filocalia.

Oamenii Bisericii au rostit adevăruri pe care urme de laşitate ori sechele de ipocrizie ne opresc să le formulăm. Şi mă gândesc îndeosebi la una din constatările din Pateric, care spune că ceea ce crezi despre un om crede şi el despre tine… Dacă eu am o părere proastă despre cineva, şi el are o părere identică despre mine… Or, concluzia Sfântului Ioan Scărarul: „Ceea ce nu vrea sufletul este de scurtă durată”. Oricâtă voinţă şi perseverenţă ar exista într-o acţiune, lipsa de afinitate îşi va spune cuvântul până la urmă…

În Urmarea lui Hristos, carte pe care o folosim fără restricţii şi noi, ortodocşii, deşi a fost scrisă de un catolic, autorul arată cu blândeţe că, fie că suntem elogiaţi sau contestaţi, esenţa noastră rămâne aceeaşi. Un alt sfânt, în recomandările sale practice, îndeamnă să ne ferim de omul care face cu ochiul şi tot el susţine că vanitatea reiese cel mai bine din mersul cuiva.

La alt pol, acela care s-a numit delicateţea sfinţilor, Sf. Isaac Sirul le recomandă călugărilor să nu fie văzuţi nici măcar dormind de către altcineva, dar chiar şi în cele mai intime acte ale lor să se comporte ca şi cum ar fi observaţi („ca să nu se ruşineze îngerul tău”).

Sculptorul Gheorghe Anghel era de părere că nu poate fi considerat mare scriitor cel de pe urma căruia nu a rămas nici măcar o cugetare. De pe urma monahilor din pustie, a sfinţilor, a autorilor bisericeşti creştini a rămas o cantitate imensă, fie că este vorba de perioada patristică ori postpatristică. Valoarea, subtilitatea şi eficienţa duhovnicească a multora dintre ele sunt evidente. Voi transcrie câteva: „Fraţilor – spune Sf. Isaac Sirul –, trebuie să socotim şi aceasta că orice vorbire lăuntrică, orice grijă a bunei gândiri în Dumnezeu, orice cuget în cele duhovniceşti, în rugăciune se socoteşte… fie că este vorba de citiri, grăiri spre slava lui Dumnezeu, grijă cu mâhnire în Domnul, fie de închinăciuni ale trupului, cântare de psalmi ori altceva din acest fel, din care se desprinde învăţarea rugăciunii curate.”

Există o împletire de smerenie şi realism care impune în aceste cugetări: „Chiar şi atunci când omul se află pe înălţimi şi este bogat în har, mai are în el o grădină sălbatică a răutăţii” (Sf. Macarie cel Mare). „De-ar veni orice necaz asupra ta, să nu învinuieşti pe nimeni afară de tine, spunând: acest lucru s-a întâmplat cu mine pentru păcatele mele” (Talasie Libianul). „Precum mortul nu mănâncă, aşa şi smeritul nu poate să osândească pe alt om dacă l-ar vedea închinându-se la idoli” (Avva Longhin). „Cei ce iubesc slava deşartă se silesc să se îmbogăţească, cei ce s-au îmbogăţit doresc să fie slăviţi” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Asemenea cugetări şi constatări sunt consecinţa unei îndelungi observări şi supravegheri de sine, a eforturilor pe care le presupune asceza şi mai ales a răbdării. Sf. Ciprian a scris chiar un Tratat despre răbdare. Pe această temă găsim bogate variaţiuni în patristică. „Răbdarea este casa rugăciunii, iar smerenia este materia care se hrăneşte cu ea” (Sf. Vasile cel Mare); „Învinge îndrăzneala prin răbdare” (Tertulian); „Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le va îndepărta şi încă mai rău se va adânci în ele” (Marcu Ascetul).