L-am întrebat odată, cu mulţi ani în urmă, pe Adrian Păunescu când anume se va considera un poet consacrat. Mi-a răspuns fără ezitare:

 – Atunci când îmi va sosi din străinătate, fără să se rătăcească, o scrisoare pe care, în loc de adresă, va scrie atât: „Adrian Păunescu – România”.

Până la urmă, poetul şi-a împlinit visul. Toţi românii ştiau de Adrian Păunescu (în schimb, poştaşii din străinătate nu prea ştiau unde se află România, dar asta-i altă poveste).

Pentru Adrian Păunescu, ca şi pentru Eminescu, ca şi pentru Blaga, ca şi pentru Goga, România a însemnat foarte mult. Ştia aproape totul despre lumea românească. Dacă printr-un accident nefericit s-ar fi virusat toate computerele cu informaţii despre cultura şi civilizaţia românilor, s-ar fi putut reconstitui o enciclopedie de urgenţă valorificând memoria lui. Acest fenomenal hard disk de rezervă acum nu mai există.

În plus, lui Adrian Păunescu îi păsa de tot ce se întâmpla în ţara lui. Să sperăm că mai sunt şi alţii cărora le pasă.

Dorinţa poetului de-a avea succes la public nu era frivolă. El simţea nevoia să ajungă la mulţime fără intermediari, astfel încât cuvintele sale să devină acţiune, nu obiect de studiu.

Să recapitulăm.

Adrian Păunescu a debutat într-un moment de „dezgheț ideologic”. După nefasta perioadă de folosire a poeziei ca mijloc de propagandă, era redescoperită, în anii ’60, poezia modernă dinainte de război. Nu întâmplător se vorbeşte în mod curent de „neomodernismul” generaţiei şaizeciste. Adrian Păunescu a făcut front comun cu Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru şi alţii (cărora avea să le dedice ulterior, cu binecunoscuta lui generozitate, o lucrare de doctorat). Dar în scurtă vreme a părăsit locul important şi vizibil pe care îl dobândise în rândurile generaţiei sale şi a adoptat cu totul alt discurs poetic, din dorinţa, plină de ardoare, de a se adresa publicului larg. A fost un act de curaj artistic rar întâlnit într-o istorie a literaturii. De pe terenul sigur al unei estetici acceptate de pretenţioşii critici literari a păşit în necunoscut numai şi numai pentru a comunica direct cu poporul său.

În acel moment se putea întâmpla orice. Nu era exclus ca Adrian Păunescu să dispară, ca poet, în neant. Să fie considerat un versificator, un cronicar al vieţii de fiecare zi şi nu un autor de poezie bună.

Este, judecând retrospectiv, uimitor faptul că acest poet ambiţios a mizat totul pe o formulă literară atât de riscantă. Nimeni nu şi-a mai asumat un asemenea risc.

Mai mult decât propriul său destin de poet, pe Adrian Păunescu îl interesa soarta românilor, în slujba cărora s-a pus cu un devotament patetic. Tricolorul uriaş pe care îl avea în casă, în camera de oaspeţi, nu era, ca în cazul altora, un element de decor.

Şi iată că Adrian Păunescu, nedescurajat de comentariile sceptice ale specialiştilor în literatură, a învins. A inventat altfel de literatură decât aceea la modă. A creat el însuşi o modă.

Poemele sale incendiare au ajuns în sufletele tuturor românilor. Trădând, aparent, poezia, Adrian Păunescu a dat poeziei un nou suflu.

A murit mult, mult prea devreme. Dar a murit după ce a învins.

*

Nu te simţi copleşit, plictisit, descurajat citind (recitind) cele aproape 1.800 de pagini ale ediţiei retrospective Cartea cărţilor de poezie. Fiecare pagină îţi captează atenţia prin altceva, ca un ziar fabulos, cu mii de reportaje, editoriale şi pamflete.

„Subiectele” în sine nu sunt senzaţionale. În mod previzibil – şi riscant în plan literar –, poetul apără binele şi combate răul. Filosofia sa este aceea a omului comun. Iată însă că poetul reuşeşte adeseori să scoată normalitatea din „unghiul mort” (expresia îi aparţine) şi să o facă surprinzătoare, dramatică, interesantă.

Din acest punct de vedere, el ar putea fi considerat şi un poet al evidenţierii. Ca pe un ecran TV cu foarte bună rezoluţie, imaginea lumii capătă, în poezia sa, o surprinzătoare, luminoasă prospeţime:

„Ce frumoasă eşti în primăvară,/ Cea mai minunată-ntre femei,/ Iezii pasc năframa ta uşoară,/ Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.” (Ce frumoasă eşti).

Iar sonorul existenţei este dat la maximum, până la a deveni asurzitor:

„[despre momentul plecării fiilor de ţărani în armată, n.n.] Şi-atunci locomotiva fluiera/ Ca toate fetele din sat când ţipă.” (Plecarea în armată).

De efect în exprimarea atitudinii sunt şi formulările paradoxale, pentru că dinamitează obişnuinţele şi se ţin minte:

„Ţânţarii au început să se hrănească/ încet-încet, cu insecticidele/ pe care le aruncăm asupra lor.” (Ecuaţie);

„Cel mai mare respect/ Ţi-l acordă ţăranul/ Când îşi pune pantofii/ Care-l strâng.” (Respect) etc.

Adrian Păunescu, așa contestat cum este de cei care încearcă să ne interzică să ne iubim țara, a obținut azil politic în inimile noastre. Și are și un succesor pe măsură, despre care am să scriu în numărul viitor: Andrei Păunescu.